Andrei Fischof: FORMULAR PENTRU ETERNITATE (Fantezie pentru un suflet)

Desfăcu plicul. Un formular. Răsuflă uşurat, era un formular asemenea zecilor de chestionare prin care diverse societăţi fac sondaje publice, cu rezultate de obicei false, ori falsificate, in orice caz îndoielnice. Parcurse primele rânduri. Numele şi prenumele. Sexul. Adresa. Profesiunea. Locul de muncă. Toate astea nu ar fi fost neobişnuite dacă fiecare rubrică nu ar fi fost deja completată cu datele sale…

 

1.

Pe spatele plicului nici un nume; locul expeditorului era gol şi nici pe ştampilă nu desluşi decât câteva cifre care aduceau mai degrabă a semne codificate, decât cu date calendaristice. Privi timbrul: încă nu văzuse aşa ceva. Era rotund, ca o roată dinţată miniaturală colorată cu culorile curcubeului, astfel încât ori de unde îl priveai, nu se schimba decât ordinea culorilor, căci pe timbru nu era scris nici un cuvânt, nici o denumire a vreunei ţări, nici o valoare a unei monede naţionale. Pur şi simplu o bucăţică de hârtie colorată, rotundă, cu zimţi albi îngrijorător de uniformi. Numele şi adresa sa erau însă tipărite pe plic, nu dactilografiate, nici scrise de mână, ci tipărite, totul cu litere mici, ca şi cum majusculele nici n-ar exista, adresa era însă exactă, conţinând toate datele necesare, ba chiar un amănunt care-l uimi, căci el însuşi nu ştiuse până acum acest lucru: sub numărul apartamentului scris “douăsprezece trepte de la intrare”. Ca şi cum asta ar avea importanţă, doar exista cutie poştală la intrare.

Îşi aminti brusc că găsise plicul pe masa din bucătărie,nu în cutia poştală, dar nimeni nu fusese aici, iar cheia o avea doar el. Douăsprezece trepte! Ce farsă – se gândi,apoi abandonă ideea, căci în colţul de jos al plicului, acolo unde de obicei se pune eticheta: “Recomandat”, observă o indicaţie ne mai întâlnită: aceleaşi litere tipărite care se puteau vedea doar privite dintr-un anumit unghi, formau cuvântul “ Intenţionat”. Care va sa zică plicul îi fusese trimis intenţionat şi apăruse aici pe masa din bucătărie, la a douăsprezecea treaptă de la intrare, când uşa fusese închisă de două ori, iar cheia,

singura cheie, fusese tot timpul la el, iar în casă nu se vedea pătrunderea nici unei persoane străine.      

2.

Învârti o vreme plicul în mână, nu se hotărî să-l desfacă, totdeauna i-a fost teama de ridicol. Din această cauză se considera un fricos, căci neavând curajul unor iniţiative de teama acestui ridicol, pierduse in viaţă prilejuri poate unice. Poate tot din acest motiv rămăsese neînsurat până la vârsta la care alţii îşi aşteaptă nepoţii de la grădiniţă, iar casa i se păru deodată neobişnuit de goală.

Jos la intrare era tot ce mai avea: bicicleta galbenă cu care parcurgea de aproape treizeci de ani acelaşi drum zilnic, până la fabrica de macaroane şi înapoi.

Se întuneca deja, dar nu aprinse lumina, uită oarecum de asta, cu gândul la fleacurile astea peste care, la urma urmei, se putea trece. Se retrase de la fereastră şi învârti comutatorul. Umbra i se proiectă, prelungă, pe uşă ca o linie frântă terminata cu un cerc înnegrit.

Atunci, desfăcu plicul. Un formular. Răsuflă uşurat, era un formular asemenea zecilor de chestionare prin care diverse societăţi fac sondaje publice, cu rezultate de obicei false, ori falsificate, in orice caz îndoielnice. Parcurse primele rânduri. Numele şi prenumele.

Sexul. Adresa. Profesiunea. Locul de muncă. Toate astea nu ar fi fost neobişnuite dacă fiecare rubrică nu ar fi fost deja completată cu datele sale, cu aceleaşi litere tipărite. Neliniştit, întoarse foaia, căutând întrebările de la sfârşit. Aruncă o privire asupra lor, da, ele erau necompletate, aici el trebuia să răspundă. Ia sa vedem, îşi zise.

“Cum vă consideră ceilalţi? Însemnaţi răspunsul: 1.viu. 2.mort.”

3.

Ce stupid, îşi spuse. Urcă cu privirea spre alte întrebări, în sens invers numerotării lor, până ajunse la prima pagina din nou, da, aici începeau întrebările la care trebuia să răspundă. Numele si prenumele. Astea le-am văzut, îşi zise. Mai departe. “Starea civilă.

Căsătorit. Necăsătorit. Divorţat. Văduv. Mort. Subliniaţi răspunsul corect.”

Simţi că-l trec sudori reci. Cine-or fi idioţii ăştia, se întrebă. “Dacă aţi răspuns MORT: De când? Faţa de cine? De ce? Cauza morţii? Moarte naturală? Împrejurările morţii dvs., descrieţi în câteva cuvinte. Moarte fizică, moarte sufletească sau ambele. Altfel de moarte.”

Îşi şterse palmele asudate de pantaloni, se aşeză pe canapea cu capul în mâini. Cine-s ăştia cu asemenea întrebări? De ce ii cer lui, intenţionat, asemenea răspunsuri? Intenţionat, nici recomandat,nici expres. Intenţionat. Adică cum, mort – faţă de cine? şi la urma urmei ce le păsa lor? Ce dacă alţii sunt altfel ? Dacă alţii nu-l bagă în seamă, ca şi cum n-ar fi? Ca şi cum ar fi deja… Cine-s ăştia că le pasa de viaţa lui? Ba nu, de moartea lui. Ce idioţi. Ce vor cu gândurile lui…Ce dacă de fapt…Toată viaţa lui…

…Când se trezi, o durere cumplită de cap îl făcu să nu-şi dea seama în prima clipa unde se afla. Uită de lumina aprinsă aseară, privi ceasul de pe masă şi ieşi în goană trântind uşa care se închise după el. Urcă pe bicicleta lui galbenă pedalând în neştire. Ajunse mai

devreme decât de obicei şi de departe i se păru ca ceva nu este în ordine: în faţa lui, un gol. Fabrica de macaroane dispăruse. Se frecă la ochi, nu ştiu ce să creadă, poate a greşit strada, dar nu se putea, doar de ani de zile…Îşi aminti brusc de plic, se scotoci în buzunare, dar nu-l găsi. Dezorientat, privi in jur, apoi trânti bicicleta şi porni în fugă înapoi spre casă.

4.

Când ajunse, rămase pironit locului. Uşa era larg deschisă, casa goală, nici măcar becul din tavan, lăsat aprins cu o seara înainte. In mijlocul camerei, pe jos, plicul şi chestionarul. Se aplecă, îl ridică încet, îl privi pe o parte şi pe alta: “Cum vă consideră ceilalţi? Cauza morţii dumneavoastră?” Nu, nu se poate: toate rubricile erau de-acum completate, chiar şi acelea care aseară… care adică se refereau la moartea lui. Şi toate răspunsurile, cu aceleaşi litere tipărite. Totul tipărit, ca intr-un anunţ. Un formular completat pentru eternitate. Se aşeză pe prag şi începu să râdă. Un râs de libertate, care se transformă curând în zbucium, în plâns de om hăituit, un plâns de bărbat singur,asemenea unei păduri in flăcări.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *