Gabriel ben Meron: EXILUL şi ÎNTOARCEREA ACASĂ

Ce i-a făcut pe cei care nu au găsit calea de întoarcere spre ţara natală să rămână în Israel şi să-şi continue existenţa intelectuală într-o atmosferă lingvistică departe de a fi cea de “interior” , aşa cum o numeşte Norman Manea? Hotărârea de a a găsi o formulă care să le permită continuarea existenţei fizice, dar mai ales spirituale, rezidă în simplul fapt că evreul de pretutindeni a găsit şi va găsi în Israel nu încă o ţară de azil, ci propria sa ţară.

 

 

În ultimii ani mă strădui să-mi dirijez activitatea de cititor de cărţi, în sensul că un volum în engleză e urmat de un altul în ebraică şi apoi de cele mai multe ori o carte în româneşte. Printre ele se mai strecoară din când în când (din păcate prea rar!) câte ceva scris în limba lui Moliere.De data aceasta întâmplarea a făcut ca două cărţi în româneşte, una după alta, să răstoarne buna ordine practicată de atâţia ani.

Prima e produsul unui coleg de breaslă, Prof Nicolae Bacalbaşa din Galaţi, care îşi intitulează ultima publicaţie :”Opriţi dricu’, mortu’ ăsta n-a dat plicu’ “ !! Inutil a explica faptul că n-am lăsat cartea din mână decât după citirea ultimei povestiri, ceeace nu mi-a luat prea mult timp.

Dar imediat după aceeea am început să citesc cartea lui Norman Manea, “Laptele negru”, publicat în editura Hasefer în anul 2010.

Aş dori să fiu înţeles de la bun început. Eu nu sunt critic literar şi de aceea nu mă pregătesc să analizez acest volum, care conţine o serie de elemente ce necesită digerare, gândire profundă şi dobândirea unor concluzii pe care unii le-ar socoti universal valabile şi alţii ca fiind profund personale, aparţinând doar autorului.

În plus eu nu sunt nici scriitor, ci poate în cel mai bun caz, povestitor. Dar şi un povestitor, ca şi un scriitor, are nevoie de o bună mânuire a limbii în care povesteşte, oral sau în scris, şi din acest punct de vedere (şi numai din acest punct de vedere!) îmi iau permisiunea de a rumega un aspect extrem de important tratat de Manea în capitolul “Limba exilată”.

Epitetul folosit aici nu e deloc întâmpător.

Manea descrie în primele pagini al volumului tripla traumă a vieţii sale: Holocaustul, regimul comunist şi exilul. Fără discuţie, a pune exilul (dorit şi obţinut cu multă sudoare şi emoţii) pe acelaş plan cu cele două imense catastrofe umane ale secolului XX, denotă un fapt extrem de important, şi anume ca pentru Manea traumatismul părăsirii României, chiar de voie şi în acelaş timp de nevoie, şi-a pus pecetea şi pe viaţa lui dar şi pe scrierile sale.

Interesant de notat faptul că Norman Manea a părăsit România în anul 1986, în plină suferinţă umană, materială şi spirituală creată de paranoia odiosului, dar imediat după aceeea, în numai trei ani, situaţia se schimbase radical în ţara sa de baştină, deci el ar fi putut întrerupe imediat exilul şi relua o viaţă mult schimbată în bine pe acele plaiuri unde se vorbeşte limba “veche”, limba “interiorităţii”.

Dar Norman Manea a rămas în Statele Unite şi trăieşte în mijlocul unei populaţii care vorbeşte cu totul altă limbă, cea “a exteriorului, care găzduieşte noua existenţă a sciitorului pribegind pe ţârmul străin”.

Oricine poate înţelege cu uşurinţă nu numai teoretica dilemă a individului pus într-o asemenea situaţie, dar şi suferinţa spirituală care acompaniază viaţa unui dedicat (şi dece să n-o spun, foarte talentat) scriitor.

Başevis Singer declara că un scriitor e obligat să scrie numai şi numai în limba sa maternă, şi dacă nu mă înşel el a scris şi a publicat numai în idiş.

Imre Kertész, laureatul premiului Nobel pentru literatură, mărturisea că frica de a se despărţi de limba maternă, principala dacă nu singura sa unealtă profesională, l-a împiedicat să părăsească Ungaria în Octombrie 1956, în timpul revoluţiei anticomuniste.

Am declarat mai sus că nu sunt critic literar, şi totuşi îmi permit o opinie (de cititor) care în mod normal aparţine profesionistului. Milan Kundera, unul din autorii mei preferaţi, a părăsit Cehoslovacia de odinioară şi s-a stabilit în Franţa. Din acel moment, după umila mea părere de amator, meritul literar al celor scrise de el a scăzut simţitor, şi doar volumul scos după o vizită la Praga părăsită cu ani în urmă, l-a readus la nivelul anterior exilului.

De aceea descrierea atmosferei spirituale în care se află scriitorul exilat pe un pământ străin e uşor de înţeles şi sunt convins că oricare cititor al volumului lui Norman Manea se poate solidariza cu straniile senzaţii descrise în amănunt în capitolul amintit. America nu e ţara lui Norman Manea, probabil exact în aceiaşi măsură în care limba engleză nu e limba sa “de interior”.

“Limba morţii”, scrie Manea ca ultimă frază a capitolului “este uneori alta decât cea a vieţii pe care o incheie”.

Şi acum vine la rând o întrebare la care am încercat am să dau răspuns (şi foarte probabil că nu am reuşit în totalitate) în romanul meu, al doilea în ebraică, “Vagonul rătăcitor”.

Întrebarea care se desprinde din citirea acestui volum al meu se referă la dilema emigrantului intelectual, pentru care limba este unealta sa profesională. În acea situaţie, similară cu cea în care s-a aflat Manea după căderea cortinei de fier şi dispariţia comunismului în România, care e calea pe care ar trebui s-o aleagă emigrantul scriitor aflat departe de ţara natală din care a fugit: întorcerea pe plaiurile patriei materne (şi participarea la dificila evoluţie a unei societăţi amarnic lovită de un regim inuman) sau rămânerea în acele locuri care l-au găzduit cu înţelegere şi toleranţă în vremuri de restrişte?

Aşa cum prea bine se ştie, Israelul a devenit de-a lungul existenţei blocului comunist european, azilul multor scriitori şi publicişti evrei, care fugind de o orânduire nu numai impregnată de nedreptate şi lipsă de libertate, dar şi având o politică net antisemită, au găsit în Israel un loc pe pământ în care fiecare nou venit îşi trăieşte propria sa evoluţie de “venetic”, dar unde fiecare străin e socotit din primul moment cetăţean cu drepturi egale cu cele ale “ţabarimilor”, adică cei născuţi în Ţara Sfântă.

Am declarat mai sus că nu sunt nici critic literar şi nici scriitor. La această scurtă listă ar trebui să adaog că nu sunt nici sociolog şi nici antropolog, deci nu am pretenţia să pot descrie cu acurateţe situaţia exactă a scriitorului şi publicistului evreu aciuit pe aceste meleaguri israeliene, felul în care s-a adaptat noii atmosfere şi mai ales modalitatea pe care a găsit-o pentru a continua să pună pe hârtie (sau mai bine zis pe calculator) ceeace a simţit că trebuie s-o facă, în virtutea profesiunii sale, talentului său şi chemării sale artistice.

Aici e, cred, momentul potrivit pentru a descrie în câteva fraze caracteristicile limbii ebraice moderne, care de fapt îşi trage obârşia din limba veche, cea biblică, un amestec de rădăcini ebraice şi arameice.

Ebraica modernă e o limbă care se învaţă extrem de uşor pentru a fi vorbită, ca mijloc de comunicare cu cei din jur, dar care niciodată nu va putea fi însuşită în adâncimile şi nuanţele ei dacă nu te-ai născut şi ai fost crescut şi educat în această limbă! Cu alte cuvinte în Israel poţi deveni în mai puţin de un an, cu o oarecare strădanie, un perfect analfabet. Să vorbeşti e uşor, ebraica e o limbă logică, la un moment dat poţi singur “inventa” cuvinte, folosind regulile gramaticale, ca imediat după aceea să ajungi la concluzia precum ca acest cuvânt “nou creat” există deja!

Două situaţii contrarii.

Prima se referă la unul din profesorii de medicină extrem de bine cotaţi în Israel, venit ca tânăr medic dintr-o ţară de limbă engleză, posedând o perfectă, colorată şi de înalt nivel ebraică vorbită, dar care mărturisea, după zeci de ani de existenţă israeliană, că nu e în stare să citească o carte în această limbă.

La polul opus se găseşte exemplul lui Efraim Kişon, considerat până în ziua de azi unul din cei mai de talent publicişti şi scriitori israelieni în limba ebraică. Emigrat din Ungaria la o vârstă în jur de 20 ani, Kişon a reuşit să-şi însuşească ebraica la un nivel intelectual foarte înalt, ceeace i-a permis să scrie în limba sa cea nouă, să publice romane, foiletoane, rubrici permanente în ziarele israeliene (în ebraică dar, adevărat, şi în ungureşte), să creeze scenarii de film şi să producă materiale umoristice pentru crema comedienilor israelieni.

Ca el cred ca există foarte puţine cazuri asemănătoare.

Şi atunci, încă o dată aceeaşi întrebare, cum se descurcă intelectualul evreu având limba ca element primordial al profesiunii sale, în această situaţie în care “la noi poţi fi frumos, că deştepţi sunt deajuns pe aici”, o formulă comică de a explica noului venit care îi este locul în noua societate aleasă de el pentru tot restul vieţii.

Îmi închipui că pentru mulţi noua situaţie a creat un puternic şi persistent sentiment de frustrare, de incapacitate de a se împăca cu noile condiţii în care activitatea profesională va trebui să se desfăşoare de acum înainte.

N-am idee dacă există scriitori şi publicişti care s-au reîntors în România după 1989 şi şi-au reluat activitatea literară acolo.

Şi dacă nu am auzit de asemenea cazuri, se poate deduce că nu e vorba de un număr prea mare.

Bineînţeles, pe vremuri, când fiecare al şaselea sau al şaptelea evreu israelian vorbea şi citea româneşte, soluţia intermediară era simplă şi ademenitoare. Să rămâi în Ţara Sfântă, să nu posezi la perfecţie limba ţării, dar să continui să scrii şi să publici….în româneşte! Mulţi au făcut-o şi şi-au continuat cariera de scriitori sau publicişti, mulţumindu-se cu un public restrâns, al cărui număr a diminuat din motive naturale, de la un an la altul. Nu pot aprecia cât de puternică şi evidentă a fost satisfacţia profesională şi intelectuală a celor care au rămas în Israel, însă ancoraţi în limba maternă, dar sunt convins că nimănui nu i-a fost uşor să asiste la fenomenul dispariţiei treptate a publicului cititor şi cu el a publicaţiilor în limba română.

Şi acum ultima întrebare la care cred, de data aceasta, că posed un răspuns credibil, verosimil.

Întrebare: ce i-a făcut pe cei care nu au găsit calea de întoarcere spre ţara natală să rămână în Israel şi să-şi continue existenţa intelectuală într-o atmosferă lingvistică departe de a fi cea de “interior” , aşa cum o numeşte Norman Manea?

Răspunsul meu: hotărîrea de a rămâne în Israel şi a găsi o formulă care să le permită continuarea existenţei fizice, dar mai ales spirituale, rezidă în simplul fapt că evreul de pretutindeni a găsit şi va găsi în Israel nu încă o ţară de azil, ci propria sa ţară în care, graţie ironiei soartei, nu s-a născut, dar în care a revenit după o “scurtă” absenţă de aproximativ două mii de ani. Trocul e clar. Ţi-ai oferit crezul artistic şi condeiul profesional pentru apartenenţă.

Oare soluţia aceasta e o compensaţie cu care se poate trăi, e oare un compromis care permite să uiţi de veleităţile de odinioară, pe care le schimbi pentru altceva, indiferent ce, doar ceva care să-ţi poate permite să continui să trăieşti fără să-ţi blestemi ziua în care ai acceptat, de voie sau de nevoie, trocul propus sau impus?

Iată iarăşi un element al cărui dimensiuni nu le cunosc. N-am idee câţi oameni cu pana în mână au abandonat scrisul, pentru că n-a mai fost cine să-i citească sau au continuat să scrie literatură “de sertar”, în limba maternă, poate pentru că nevoia imperioasă a scrisului a fost mai importantă decât influenţa noii realităţi, poate pentru că gândul la posteritate le-a oferit energia şi curajul necesar pentru a continua să scrie cu preţul de a trăi în anonimat. Dar fără discuţie ebraica a devenit limba de zi cu zi în casele lor, copiii (şi apoi nepoţii!) i-au obligat să adâncească cunoaşterea şi folosirea limbii locului, iar din acel moment totul s-a desfăşurat în linişte, cel puţin aparentă, fără zbucium evident, ca un fel de împăcare cu o situaţie pe care ţi-ai creat-o singur, deci pentru care nu ai pe cine da vna.

Ai pierdut o profesiune, o chemare, o cerinţă de a-ţi face public talentul, dar ai câştigat o ţară, o ţară care poate întâi a devenit patria copiilor tăi şi doar apoi a ta, dar o ţară în care te simţi ca făcând parte din cei care te înconjoară, de a fi apropiat de soarta ei, de a fi îngrijorat de ce se întâmplă în jur şi mulţumit de progresul pe care ţara ta îl face, în ciuda a tot ce se întâmplă în jur.

Personajul principal al romanului meu în ebraică, “Vagonul rătăcitor”, face însă parte dintr-o complet altă categorie, neamintită până acum în cele de mai sus.

Om de litere şi scriitor începător în România, practic anonim în ţara în care s-a născut, el ajunge în Israel la o vârstă la care imensa majoritate a “olimilor” (noi veniţi, în ebraică) nu mai poate aprofunda limba ţării la un nivel care să permită a produce o literatură cu şanse reale de a deveni cunoscută. Dar în loc să se resemneze şi să se încuie într-o meserie care nu-i aduce decât un salariu lunar, cea de bibliotecar la o universitate, eroul meu e hotărât să-şi însuşească limba ebraică la un nivel suficient care să-i poată permite a-şi continua activitatea literară. El scrie două romane, le publică, ele practic vor fi şi vor rămâne necunoscute publicului larg, dar asta va fi plata (mică, mare, cititorul va hotărî) pentru faptul că Israelul a devenit adevărata lui patrie, copiii lui sunt ţabarim, fiul său e tanchist , viaţa sa personală se desfăşoară la fel ca cea a atâtor alţii care-l înconjoară, solidaritatea lui cu cei asemănători e de nezdruncinat. În felul acesta se pare că el a găsit acea cale de mijloc care îi oferă pe de o parte satisfacţia scrisului (o nevoie de care nu se poate despărţi pentru că e vorba de un permanent impuls de nezdruncinat), iar pe de altă parte el devine cetăţean integrat cu succes în societatea şi atmosfera israeliană.

Cu alte cuvinte el e din nou acasă, în ţara lui chiar dacă nu în limba lui, o existenţă departe de a putea fi numită exil.

Un bun prieten definea noţiunea de “acasă” ca locul unde ai dori să fii îngropat. Fiind creatorul personajului Dan Bencovici, alias Dan Ben Michael, sunt absolut convins că ultimul său drum va avea loc în noua vechea lui patrie.

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *