În iulie 2013 am făcut o foarte scurtă călătorie în Ucraina, prin Cernăuţi, Moghilev, Şargorod şi în final, Djurin, scopul fiind revederea după 73 de ani a locurilor în care am trăit cea mai grea perioadă din viaţa mea, anii 1941- 1944, anii deportării în Transnistria.

Am hotărât să fac această aşa zisă “excursie” într-o singură clipă, după un telefon primit din Israel de la vărul meu, Bubi Laufmann, care mă anunţa că în drum spre Ucraina va trece prin Iași, așa cum a mai făcut-o, de altfel, şi în alţi ani). M-am decis foarte repede, fără să mă gândesc mult, şi l-am rugat să mă lase să-l însoţesc în această călătorie prin locurile rămase în memoria mea din acei ani.

Pentru a înţelege eu însămi şi pentru a-mi putea explica mie şi poate şi altora ce mi-a determinat această hotărâre bruscă, simt nevoia să povestesc cum am ajuns pe atunci în aceste locuri străine şi total necunoscute, eu şi toată familia mea. Deci, voi încerca să revăd pe scurt acei ani, foarte dificili pentru toţi evreii din România, în special pentru cei din Bucovina şi Basarabia.

1940 – octombrie 1941. Înainte de deportare

Locuiam la Câmpulung şi am avut o copilărie obişnuită, fericită, în familia unor oameni cu venituri medii.

Sylvia şi sora ei Mirjam, pe prispa casei din Câmpulung

În vara anului 1940, terminasem cu rezultate bune clasa a II-a gimnazială şi mă bucuram de vacanţă. Dar, din păcate, atunci au survenit acele evenimente dureroase şi neplăcute pentru evrei, evenimente care m-au marcat pentru totdeauna. Un decret guvernamental a anunţat interdicţia pentru evrei de a locui la ţară şi, cu mic, cu mare, toţi au fost nevoiţi să se evacueze la oraş, lăsând în urmă munca lor de o viaţă; deşi o mare parte dintre aceştia au fost adăpostiţi de rude, a fost tot o pribegie. Şi bunicii, şi noi am primit rude apropiate din Breaza, care au venit cu puţinul lor avut, lăsând totul în urmă. Aceasta a fost o primă lovitură.

Sylvia cu părinţii, la Vatra Dornei

În toamna anului 1940, am început plină de avânt şi dornică să învăţ în a III-a clasă gimnazială. Dar acest început de an şcolar nu a fost obişnuit: în locul bucuriei revederii cu colegele, am avut parte de un eveniment care m-a marcat imediat. În prima zi, toate elevele evreice am fost aşezate în ultimele bănci şi o bancă liberă ne despărţea de colegele românce. Nimeni nu a protestat. Colegele noastre, prietenele noastre de până ieri, pe care le cunoşteam încă de la grădiniţă, se transformaseră brusc în duşmance. Ne huiduiau, ne adresau cuvinte jignitoare („jidance, plecaţi din România, ce căutaţi voi în casa noastră“, etc.) şi fredonau un cântecel la modă în acele timpuri ,,toţi ţiganii şi jidanii ne tot sug, ne sug mereu…”

Curând s-a anunțat că evreii nu mai au voie să urmeze învîțământul de stat. Pentru mine, acest decret a fost destul de dureros, dar pentru moment a fost totuși o eliberare, m-am bucurat să scap de hărțuiala colegelor. 

Comunitatea evreilor a încercat să încropească o şcoală particulară, cu profesori evrei, eliminaţi și ei din învăţământul de stat, dar nu a fost posibil din lipsă de fonduri. Aşa am rămas şi fără şcoală, uitându-mă la cărţile deja cumpărate. Nu prea ieşeam din casă; nu mai ştiam ce se întâmplă în lume şi curând şi aparatul de radio ne-a fost confiscat.

Dar aceste evenimente erau numai începutul şi nimic faţă de ce a urmat.

O întâmplare care m-a şocat a fost ziua de Yom Kipur 1940, când l-am văzut pe rabinul nostru înhămat la o căruţă, mânat de nişte tineri. I s-a legat la gât o tăbliţă pe care scria: ,,Aşa vor păţi toţi jidanii care fac speculă cu alimente”. Această aşa-zisă speculă era urmarea zvonurilor unui război iminent şi fiecare îşi făcea provizii mai mari ca de obicei. În aceeaşi zi au venit echipe unde erau şi elevi de liceu, legionari, care nu demult fuseseră prieteni ai lui Mirjam, sora mea, și au făcut percheziţii în toate casele evreiești, deci şi la noi. Spuneau că erau în căutare de arme. Ştiau ei că nu au ce găsi, dar exista posibilitatea de a le plasa unde era necesar.

Atmosfera generală era foarte încărcată şi totul a culminat cu rebeliunea legionară din ianuarie 1941, oraşul Câmpulung fiind printre ultimele redute legionare. Evreii au stat închişi în case, magazinele erau şi ele închise şi ne aşteptam la ce e mai rău. Totuşi evreii din Câmpulung au avut noroc: Şeful legionarilor din oraş, un inginer silvic din Fundul Moldovei, nu dorea vărsare de sânge şi lucrurile s-au liniștit.

Iarna a trecut, dar zvonurile despre război erau din ce în ce mai înfricoşătoare. În dimineaţa zilei de 22 iunie 1941 au început să bată toate clopotele bisericilor din oraş şi prin megafoane se auzeau ţipete isterice: ,,Îngenuncheaţi cu toţii, îngenuncheaţi!“ Eram în curte şi, deşi nu mă vedea nimeni, de frică am îngenuncheat și eu. Era ziua izbucnirii războiului.

După opt zile a apărut în ziar un articol foarte scurt care anunţa că la Iaşi, 500 de evrei bolşevici au fost împuşcaţi, pentru că ar fi semnalizat de pe acoperişuri avioanelor sovietice. Aceasta a fost versiunea oficială asupra pogromului de la Iaşi.

Evrei ucisi în Pogromul de la Iasi, sursă site-ul Yad Vashem

Chiar a doua zi, toţi bărbaţii evrei din Câmpulung, de la 18 ani în sus, au fost luaţi ostatici şi închiși în 2-3 case de lângă templu. Ei puteau fi oricând omorâţi, dacă s-ar fi întâmplat ceva unui ofiţer sau soldat român. Teama că s-ar fi putut monta o provocare se instalase în toată populaţia evreiască din Câmpulung. În acest timp s-au redus orele de circulaţie pe străzi pentru evrei şi s-a ordonat obligativitatea purtării stelei galbene.

Octombrie 1941. Deportarea

Evenimentele se precipitau văzând cu ochii. Imediat după Yom Kipur au apărut zvonuri tot mai frecvente despre deportare și ele s-au adeverit curând. Vineri, 10 octombrie 1941, am fost anunţaţi prin nişte afişe, dar în special prin toboşari însoţiţi de un soldat care citea afişul, că toţi evreii, copii, tineri, adulţi, bătrâni, bolnavi, inclusiv cei internaţi în spital, trebuie să se prezinte la gara din Capul Satului (Gara de Est, unde se formau trenurile) cu bagaje de mână pentru a fi deportaţi, iar cine se opune sau nu respectă ordinul va fi omorât pe loc. A început febra împachetării. Totul ni se părea important, dar pe parcurs am renunţat pe rând la cele mai multe. Trebuia să-i ajutăm în primul rând pe bunici. Vecinii au năvălit în casă ca hienele şi au început să-şi aleagă lucruri care nouă ne erau dragi. La început s-au prefăcut că ar fi întristați, dar, de fapt, erau mânaţi de dorinţa de a se înavuţi din munca altora.

Duminică, 12 octombrie 1941, a început calvarul. Drumul spre gară a fost deosebit de chinuitor şi nu numai pentru că am lăsat totul în urmă, ci din cauza foştilor noştri vecini români care ne huiduiau de pe marginea drumului; unii se făceau că nu ne văd, deşi ne cunoșteau bine, îi credeam chiar prieteni, acum însă voiau să profite de nenorocirea noastră.

În gară ne-au înghesuit câte 60-70 de persoane, la întâmplare, în vagoane murdare de vite şi au închis uşile. Am început să ne dumirim cu cine suntem împreună, să constatăm că proviziile aduse erau insuficiente şi tot aici ne-am făcut nevoile omeneşti. Bunica mea, care era oarbă, nu înţelegea ce se întâmplă şi repeta într-una: „Aici n-am fost niciodată.”

Atachi

După un drum care ni s-a părut nesfârşit, de fapt după trei zile, am ajuns la Atachi, un orăşel din nordul Basarabiei. Uşile vagoanelor s-au deschis şi am coborât repede, zoriți de ţipetele soldaţilor. Atachi fusese un orăşel evreiesc, dar noi l-am găsit complet distrus. Casele nu mai aveau acoperiş, pereţii erau mânjiţi cu sânge şi înscrisuri cu numele oamenilor omorâţi în acele locuri. Totul părea straniu, parcă din altă lume. Am întâlnit o mulţime de oameni din toată Bucovina şi am început să aflăm câte ceva din soarta înfricoșătoare care ni se pregătea. Toți oamenii fuseseră aduşi cu forţa, adulţi, bătrâni, copii. Toţi ţipau, plângeau, se povesteau orori şi chiar am văzut un om înnebunind. Farmacistul Garaj din Câmpulung era legat de un copac, se zvârcolea, plângea şi urla; curând a fost lichidat şi liniştit pentru totdeauna. Tocmai atunci trecea prin orăşel un convoi de oameni, evrei din Edineţ, păziţi de soldaţi români. Aceştia nu mai aveau aspect de oameni. Erau înfometaţi, murdari şi zdrenţăroşi, cu privirea sticloasă şi mergeau ca marionetele. Neputând să-i ajutăm, întorceam privirea ca să nu-i vedem.

Nici vremea nu ţinea cu noi; era foarte frig, ploua şi chiar ningea. Ne cufundam în noroi.

Moghilev

După 2-3 zile am fost organizaţi în convoaie şi duşi sub pază la Nistru pentru a fi trecuţi la Moghilev. Întâi ni s-au luat actele de identitate, deci nu mai existam. Trebuiau predate toate bijuteriile – dacă s-ar fi putut, s-ar fi smuls şi dinţii de aur din gură – şi banii românești trebuiau schimbați în ruble care, de fapt, nu aveau nicio valoare, căci dincolo de Nistru circula marca germană de ocupaţie, tot fără valoare. Singurii bani valabili erau leii româneşti pe care am fost siliţi să-i ascundem unde nici nu te gândeşti. Aceştia ne-au salvat în mare parte.

Convoi de evrei deportaţi, aşteptând să treacă Nistrul, sursa Yad Vashem

Am trecut Nistrul pe un pod de pontoane şi, în sfârşit, am ajuns la Moghilev, într-un vacarm greu de imaginat. Oamenii urlau, plângeau, ţipau şi ne atrăgeau atenţia să ne ferim de „convoi“. Mult mai târziu am aflat că a ajunge „în convoi“ însemna moarte sigură. Cu mare greutate ne-am regăsit împreună sub un acoperiş, o fostă casă de cultură, într-una din sălile unde eram înghesuiţi împreună cu încă 20 de familii din Câmpulung, poate chiar 100 de persoane. Pentru a face un ceai sau ceva cald de mâncare s-a improvizat o sobiţă de tablă şi cărţile din bibliotecă ne-au folosit drept combustibil. În câteva zile, viaţa noastră se schimbase cu 180 de grade: mizerie, lipsă de higienă, foame și, mai ales, teama de a fi prinşi şi trimişi în convoaie, în marş spre necunoscut. Ideea de ghetou sau lagăr pe acest teritoriu dintre Nistru şi Bug sau chiar dincolo de Bug, ne îngheţa sângele în vine. Şi autorităţile nemiloase organizau zilnic convoaie. Oricum bunicii nu puteau merge mai departe. Părinţii s-au zbătut pentru a le găsi un loc în căminul organizat ad hoc de oameni de bună credinţă, dar şi de alţii dornici de a se îmbogăţi, care au organizat o astfel de instituţie. Totul se făcea contra unui cost substanţial, plătit în avans pe 6 luni. Se părea că am făcut bine, mai ales dacă reuşeam să plecăm. Ei au murit după nici trei luni, de foame, de frig şi, bineînţeles, din cauza plecării de acasă. Despărţirea noastră a fost foarte tristă, eram conştienţi că nu-i vom mai revedea. Nici măcar nu ştiu unde au fost înmormântaţi.

Djurin

Pentru noi a început pribegia. La Moghilev nu mai puteam rămâne, riscam să fim trimişi pe jos într-un ghetou sau lagăr. Pentru a preîntâmpina pericolul, tata a căutat un mijloc de transport. Nişte soldaţi germani ne-au luat cu ei într-un camion cu prelată, în care mai transportau şi alte familii în aceeaşi situaţie, cu promisiunea de a ne plasa într-un ghetou mai bun. Le-am plătit o sumă frumuşică în lei, ne-am îmbarcat, dar chiar la ieşirea din Moghilev au pretins o sumă dublă faţă de cea iniţială. Am plecat la Djurin, sperând să găsim de lucru la o presupusă fabrică de zahăr. Distanţa era de 60 km. Am ajuns destul de repede şi ne-au lăsat la marginea unui sat cenuşiu, chiar în dreptul fabricii de zahăr, dar ea părea demult închisă, cu acoperişul stricat prin care în ziua aceea ploua cu sârg. Cu greu am găsit drumul spre sat, unde mai erau evrei localnici şi evrei bucovineni sosiţi înaintea noastră.

Comportarea evreilor localnici a fost foarte frumoasă. Ne-au dat tot ajutorul posibil: ne-au primit în casele lor, au încercat să ne omenească, dar şi ei erau foarte săraci. Am reuşit să ne adăpostim la familia Fuxman, o mamă și o fiică, tatăl fiind deportat în Siberia încă din 1936. În casa ei de trei camere şi o bucătărioară eram 27 persoane, câte 2-3 familii. Era lut pe jos, pereții goi, nu era nicio mobilă, bineînţeles nici instalaţii sanitare. Dar eram fericiţi dă avem un acoperiş deasupra capului. Era sfârşit de octombrie, dar în acel an iarna venise mai devreme. Vecinii evrei ne-au făcut rost de un prici şi în scurt timp tata a reuşit să încropească o sobiţă niște din tablă ruginită (îi ziceau „ruminţă“), dar nu aveam lemne. Acestea se puteau cumpăra cu bani grei sau la schimb cu haine. Lemnele se vindeau cu pudul (16 kg). Mai târziu, noi, copiii, am învăţat să culegem vreascuri de la marginea pădurii apropiate. 

Orăşelul, mai bine zis satul, s-a umplut de oameni și s-a organizat conducerea ghetoului. Majoritatea deportaţilor fiind din Rădăuţi, conducerea era a lor, însă ajutorul maxim ni-l dădeau localnicii. Pentru apă mergeam aproape un kilometru la singura sursă din ghetou unde se stătea mult timp la coadă. Ne spălam rar şi foarte repede ne-au invadat păduchii, pentru întâia oară am făcut cunoştinţă cu ei. Puţina mâncare strict necesară o obţineam prin troc. Pentru a economisi făina de mălai, mâncarea de bază, am învăţat să mâncăm „cir“, adică multă apă cu puţină făină. Pâinea era o raritate. În loc de zahăr se folosea sfecla de zahăr; cartofii erau greu de găsit şi îi amestecam cu mălai, sau mai mâncam „hirse“ (mei), nişte seminţe pe care nu le cunoșteam, din care se făcea un fel de terci. Totul se obţinea cu bani mulţi sau la schimb şi lucrurile se topeau văzând cu ochii. Era iarnă şi nopţile cădeau tot mai devreme. Ca lumină foloseam un opaiţ pe care îl stingeam repede. Dormeam îmbrăcaţi în haine pe care nu le mai spălam.

Boală şi muncă grea, tata a fost luat de lângă noi

În aceste condiţii au început şi certurile cu vecinii, ceea ce a îngreunat şi mai mult viaţa tuturor. Şi ca pedeapsa să fie şi mai grea, tifosul exantematic a început să facă ravagii. S-au îmbolnăvit şi au murit foarte mulţi oameni. Şi tata s-a molipsit şi a fost la un pas de moarte. Zilnic se strângeau morţii, dintre care unii îngheţaţi, dintre aceia care nu aveau adăpost. Moartea părea ceva obişnuit. Majoritatea erau înmormântaţi în gropi comune. Şi ca întotdeauna, cu toate lipsurile şi greutăţile, oamenii se luptau să supravieţuiască. Pe lângă ei se iviseră, desigur, şi mulţi profitori care s-au îmbogăţit chiar în acele timpuri de grele încercări. În ghetou se putea circula numai trei ore pe zi (dimineața, între 9 -12) şi nu era voie să părăseşti localitatea sub ameninţarea pedepsei cu moartea. Ne păzeau jandarmi români, care asesea ne făceau şicane gratuite, distrugând şi puţinele locuri de unde mai puteai să te aprovizionezi, în piaţa improvizată. Prima iarnă a fost groaznică şi mă întreb şi acum de unde am luat puterea de a supravieţui. Zvonurile că vom fi repatriaţi ne mai dădeau speranţe. Toţi cei din casă s-au îmbolnăvit pe rând, dar în starea cea mai gravă a fost sora mea cu o hepatită care a ţinut șase luni – mâncarea ei de regim era în cea mai mare parte sfecla roşie.

A venit primăvara, apoi vara şi ni s-a permis să lucrăm pe câmp, în fostele colhozuri. Pentru o supă de linte şi câţiva cartofi pe care-i aduceai acasă munceai 10-12 ore pe zi. Eram cazaţi în fostele grajduri ale colhozului şi veneam acasă o dată pe lună. Timpul trecea foarte greu. Eram tot mai epuizaţi şi se apropia încă o iarnă. Păream oarecum deja obişnuiţi cu noua noastră viaţă. Pentru a mai câştiga câţiva cartofi, am tricotat bluze şi jachete din fire de cânepă care îți tăiau degetele, dar nu asta conta.

În vara lui 1943, prin intermedierea unor evrei localnici am fost primiţi în gazdă de o familie de ucrainieni (Zaberata), soţ, soţie şi doi copii. Casa era foarte mică, dar eram singuri într-o cămăruţă cu lut pe jos. Gazdele erau oameni foarte cumsecade şi ei locuiau în a doua cameră, aproape în aceleaşi condiţii ca noi. Ne-au ajutat cu mâncare şi bunăvoinţă, iar noi îi ajutam la grădină, tricotam pentru ei şi sora mea dădea lecţii de engleză lui Mișka, fiul lor de vreo 8-10 ani. Soţul lipsea foarte mult de acasă şi apărea rareori noaptea. Ulterior am aflat că era partizan.

În timpul verii, comunităţii i s-a cerut să livreze 100 bărbaţi care să meargă la muncă, fără să se ştie unde. Nu era prima dată, dar până acum tata scăpase. De astă dată, cu toate că s-a ascuns, a fost luat la muncă şi asta ne-a descurajat cu totul, deoarece el, un om inventiv și foarte bun meseriaş, reuşea uneori să mai câştige ceva. Nici nu ştiam dacă îl vom mai revedea, ne temeam să nu fi fost dus peste Bug, la nemţi, căci de acolo nu se mai întorcea nimeni. De fapt a fost la Odessa, tot la nemţi, şi de acolo, la începutul anului 1944, a fost repatriat împreună cu deţinuţii de la Vapniarca, ajungând la Botoşani, la bunicii noştri materni. Dar noi nu mai ştiam nimic despre el. Între timp aflasem că mătuşa Ana din Cernăuți, cu fiica ei, Sylvia, şi nepoţica de doi ani, au fost deportate dincolo de Bug, la Cariera de Piatră, şi au fost lichidate. Soţul Sylviei fusese deportat de sovietici încă în vara 1941, în retragere, fiind și el omorât împreună cu fratele lui.

Interesant că de la tanti Eva, o altă soră a tatei care locuia la Sfântu Gheorghe, în Ardealul ocupat de unguri, am primit o carte poştală în care ne scria că mai trăiau; nu ştiu de unde aveau adresa noastră. Dar nici ea, nici soţul şi cei doi copii nu au supravieţuit. Au fost duşi la Auschwitz, unde, mai mult ca sigur, au murit cu toţii.

Începutul lui 1944: Era o iarnă mai mult ploioasă şi prin aşa-zisa agenţie „IPA“ (Jiddische Plotkes Agentur) am auzit că armata germană, deci şi cea română, au pierdut multe bătălii şi erau în retragere. Bucuria de a ne întoarce acasă era mare, de nedescris, dar la fel de mare era şi frica de retragerea lor, căci puteam fi oricând omorâţi. Am avut mare noroc cu gazda care ne era alături. Ne temeam în special de ucrainenii dezertați din armata sovietică, numiţi vlasovţi, după generalul lor, şi care luptau alături de armata germană, dar şi de românii eliberaţi din închisoarea de la Râmnicu Sărat şi trimişi direct pe front în prima linie. Aceştia nu aveau niciun fel de scrupule. Spre norocul nostru, Djurin era pe un drum lăturalnic. Şi luna februarie a fost destul de călduroasă, dar la sfârşitul lui martie, când sovieticii au intrat în sfârşit în sat, a nins din nou.

(Continuarea în numărul viitor)