Participând recent la o serie de evenimente culturale europene (târguri de carte, forumuri), scriitorul Norman Manea a acordat câteva interviuri în care şi-a precizat poziţia în diverse probleme controversate. Consider că va fi util pentru cititorii noştri o informare asupra celor afirmate de scriitor în aceste interviuri.

Participând recent la o serie de evenimente culturale europene (târguri de carte, forumuri), scriitorul Norman Manea a acordat câteva interviuri în care şi-a precizat poziţia în diverse probleme controversate. Consider că va fi util pentru cititorii noştri o informare asupra celor afirmate de scriitor în aceste interviuri.

Câteva date biografice.
Norman Manea s-a născut la Burdujeni, în Bucovina, în anul 1936 şi a copilărit la Iţcani. Deşi această localitate n-a fost ocupată în anul 1940 de sovietici, populaţia evreiască a fost deportată în 1941 în Transnistria, când Norman avea numai 5 ani. Supravieţuind deportării, la sfârşitul războiului familia s-a repatriat şi s-a stabilit la Suceava. A studiat la Bucureşti, devenind inginer constructor, dar a practicat puţin această profesiune, dedicându-se scrisului (proză şi eseistică), în care a debutat în 1966. În 1986, a părăsit  România cu o bursă  primită din Germania, pentru ca în 1988 să se stabilească în Statele Unite. În prezent este profesor de cultură europeană şi scriitor rezident la Bard College din New York. Scrie în limba română şi este unul din cei mai traduşi  scriitori români contemporani (în peste 20 de limbi). Este primul scriitor român membru al Societăţii Regale de Literatură din Marea Britanie, laureat a numeroase premii prestigioase din Franţa, Italia, Germania, etc. În 2012 Uniunea Scriitorilor din România i-a decernat Premiul Naţional pentru Literatură. Dintre operele sale cităm „Întoarcerea huliganului”, „Despre clovni: Dictatorul şi Artistul”, ”Anii de ucenicie ai lui August Prostul”, „Vizuina”, etc. –  volume apărute la editura „Polirom”.

Identitatea scriitorului
Norman Manea se consideră scriitor român, identitatea sa fiind definită de limba în care crează. Într-un interviu acordat publicaţiei franceze  „Le Nouvel Observateur”, cu ocazia participării sale la forumul european organizat de această publicaţie la Bruxelles (singurul invitat român), el afirmă din nou că limba română este „singura şi profunda lui identitate”.  El explică: „ Gândesc, visez  şi mai ales scriu în română”.  Româna a devenit limba lui „nomadă”, casa pe care şi-a dus-o întotdeauna în exil după el, aşa cum un melc îşi duce casa în spate. Cu privire la identitatea sa Norman Manea a declarat cu acest prilej: „Sunt oare un scriitor evreu american de limbă română? E absurd. Iudeitatea mea nu priveşte pe nimeni în afară de mine. Nu resping această iudeitate, dar refuz să mă pun în scenă…”

Într-un interviu recent acordat  jurnalistului şi cineastului Dan Alexe din Belgia, el precizează: „Eu în România nu spuneam public că sunt evreu şi nu am ieşit pe scenă să spun că am fost deportat sau că am suferit în copilărie, dar nici nu am negat vreodată că sunt evreu”.  În continuare Manea precizează:  „E drept că e banal a fi evreu în America. Philip Roth mi-a zis odată:  Ai venit în locul potrivit. I-am spus că nu cred asta, pentru că între America şi mine e practic o prăpastie. Sensibilitatea mea e alta decât a lor. Eu am ajuns acolo terorizat, nevorbind deloc engleză. Povestea asta cu locul potrivit în cazul unui evreu care trebuie să se mute dintr-un loc în altul e foarte relativă. Deşi am fost deportat în copilărie, eu mă simţeam bine în România. Am vrut foarte mult să devin român, am vrut să fiu ca toţi ceilalţi. Dar, ştiţi cum e: în Germania înainte de nazism, evreii erau mai nemţi decât nemţii. Nici nu le trecea prin cap că într-un stat de drept, cu o aşa civilizaţie se va ajunge la lagăre de exterminare.”

Despre trauma exilului, mai ales pentru un scriitor, Noman Manea spune: „Exilul l-am trăit la o vârstă nu tocmai juvenilă, aveam deja 50 de ani. Primii ani au fost dureroşi, a fost una din experienţele umane cele mai dramatice şi mai profunde. Exilul este însă şi pedagogic, pentru că te forţează să te confrunţi, în exterior, cât şi în interiorul tău, cu necunoscutul. În fine, exilul te învaţă să fii modest, lucru foarte important şi să fi solidar cu cei care suferă.”

Despre Eliade.
În interviul amintit, acordat lui Dan Alexe, Manea se referă la eseul „Felix Culpa”, text critic la adresa lui Eliade, de fapt o recenzie a ultimului volum al Memoriilor lui Eliade, publicat 1991 în revista americană „New Republic”, care a provocat, la vremea respectivă, reacţii negative în România.  Norman Manea mărturiseşte:  „Iniţial am refuzat să scriu acel text, în ciuda marilor insistenţe ale celor de la New Republic. Simţeam că dacă eu, ca evreu, scriu asemenea  lucruri despre Eliade, se va produce o explozie cosmică… ceea ce s-a şi întâmplat. Nu aş fi scris un aşa text în timpul comunismului, pentru că ştiam că ar fi fost imediat manipulat. Eu nu l-am acuzat pe Eliade pentru faptul că a fost un simpatizant al legionarismului, cât pentru totalul său refuz de a reveni asupra acestei probleme. ” (sublinierea mea). Şi, Manea explică: „Perioada anilor 1930 e complicată. Extrema dreaptă românească, spre deosebire de nazismul german şi fascismul italian, era o ideologie adânc ancorată în religie. Putem să o asemănăm cu Al-Qaeda de astăzi, sau cu fanatismul musulman în general. (…) Cultul morţii, obsesia sacrificiului, duceau la o ideologie morbidă şi distrugătoare. Reproşul meu a fost că Eliade a refuzat să discute deschis despre angajamentul său trecut. Un intelectual de acest calibru, redevenit o icoană în România după 1989 (…) nu avea dreptul să se eschiveze în felul ăsta.”  Afirmaţia lui Manea este pe deplin justificată. De fapt în scrierile autobiografice din exil ale lui Eliade, acesta nu numai că nu s-a dezis de trecutul legionar, dar şi-a manifestat, în continuare,  admiraţia sa nelimitată pentru Codreanu.

Despre situaţia actuală din România.
La întrebarea Oanei Dan de la ziarul „Adevarul”:  „Cum se vede România din SUA?”, Norman Manea răspunde: „Cine vizitează ţara îndrăgeşte natura ei şi, nu odată, natura deschisă şi convivială a cetăţenilor. Puţini au cuvinte bune despre administraţie şi politicieni. Ca întotdeauna, potenţialul produs de export rămâne, cred, cultura. Putem cita nume de muzicieni, cineaşti, regizori de teatru, oameni de ştiinţă şi, de ce să nu spunem, chiar a câte unui scriitor care prezintă o elevată carte de vizită a României”

Însă în interviul acordat lui Dan Alexe, el a adoptat o poziţie mai critică:  „Românii nu sunt gata să audă multe lucruri care îi privesc  şi care i-ar deranja din beatitudinea lor auto-indusă. Frustrarea lor naţională acoperă de multe ori orice judecată lucidă. Vrem aşa de mult să fim recunoscuţi în cultură, fotbal sau exportul de prostituate, încât orice semn de simpatie din afară e primit cu recunoştinţă oarbă. (…) Pentru mine valorile românesti marcante ale sec. XX sunt trei, toţi trei exilaţi : Brâncuşi, Ionescu şi Enescu. România n-a dus niciodată lipsă de talente. A dus lipsă de caracter.”(sublinierea mea)

Desigur, aceste ultime  aprecieri  nu sunt deloc măgulitoare. Dar sunt cât se poate de adevărate. Pentru a te convinge, este suficient să citeşti presa din România…