Tiberiu Roth: JURNAL DE FRONT PE TIMP DE PACE

Corespondenţă inedită din Israel despre Israelul actual, trecând în revistă aspecte ale politicilor externă, internă, socială şi civică, relevând şi un gest eroic de umanism şi solidaritate menit să salveze viaţa lui David.

Plecarea în Israel, alerta de sosire şi îngrijorările unui istoric

La scurt timp după încheierea primului seminar sionist din România care s-a ţinut la Braşov , am plecat spre Israel să particip la  cel de-al patrulea Consiliu General al celui de al 36-lea Congres al Organizaţiei Sioniste Mondiale. Între cele două evenimente – evident  cel  care a avut loc la Ierusalim, cu totul altă  anvergură – a existat o congruenţă izbitoare,  tematica majoră fiind cea a tineretului, a necesităţii de reînnoire,  de reîmprospătare a liderilor, a conceptelor, a metodelor şi a mijloacelor prin care marile idealuri propuse de precursorii şi întemeietorii sionismului pot fi împlinite. Poate  şi mai esenţială ar fi aspiraţia lor,  parţial realizată, pentru recunoaşterea politică a unui Stat Evreiesc,  democratic, având la temelia lui, o societate exemplară, bazată pe principiile dreptăţii şi justiţiei sociale.

În timpul zborului spre Israel,  m-am întreţinut cu Lucian Boia…citind cartea lui recent apărută,  intitulată interogativ “Sfârşitul Occidentului?”şi care,  asemenea celorlalte eseuri inteligente şi nonconformiste pe care le-a scris,  pune numeroase întrebări, în care ne regăsim solidari, dar la care nu are ( şi nu avem:) răspunsuri decât prin alte întrebări. Am fost însă surprins de certitudinea afirmaţiilor despre Israel,  care de altfel nu este menţionat in cărticica lui Boia în niciun alt context. Am să citez,  păstrând sensul neechivoc, al textului: “ Deocamdată rămâne întrebarea cât timp,  şi în ce măsură,  jandarmul actual – Statele Unite – îşi va mai îndeplini convenabil misiunea…Deocamdată Israelul se menţine prin superioritatea sa tehnologică şi graţie susţinerii necondiţionate a Statelor Unite…Nimic însă nu durează veşnic.” şi Lucian Boia conchide că fără o reconcilierea, care este improbabilă,  dezastrul (evident pentru Israel) pândeşte la orizont.

Am plecat de pe Otopeni,   sâmbătă seara la ora 9, aeroportul era liniştit şi…gol.

Am ajuns pe Ben Gurion, la ora 11.30 p.m.,  aeroportul aglomerat şi forfota obişnuită. Am deschis mobilul, aveam un mesaj, de la  MAE.ro,  prin care eram anunţat că trebuie să mă consider în stare de alertă şi mi se comunică telefoanele Ambasadei din Tel-Aviv (probabil pentru cazul că…).Slavă Domnului am avut privilegiul de a fi zburat în acelaşi avion cu doamna ministru Rovana Plumb, de unde am dedus că nici măcar MAE nu consideră situaţia chiar atât de alarmantă:). Miniştrii afacerilor Externe sunt persoane agitate şi e bine să fie aşa căci ei trebuie să prevadă conflictele înainte de a se produce , deoarece după…problemele se transferă la alt minister:)

 

Sosirea lui Kerry şi achitarea lui Liberman

Un exemplu personal în  această materie a oferit domnul John Kerry,  cel de al 68-lea Secretar de Stat (alias ministrul de Externe al SUA) care deşi a “moştenit”  conflictele de la “predecesoare” se deplasează neîncetat cu scopul de a le prevedea (sfârşitul:)), în Egipt, Siria,  Iran şi alte câteva locuri. Singurul conflict care (deocamdată) nu a izbucnit, deşi mocneşte demult, este cel dintre Israel şi palestinieni.

Kerry & Netanyahu

În timp ce domnul Kerry tocmai îi explica domnului Netanyahu,  cum trebuie să continue negocierile – despre care cu o zi înainte preşedintele Abbas a declarat că nu au dus la nici un rezultat –  acesta (adică primul ministru) a fost nevoit sa întrerupă discuţiile, pentru ca să-l felicite telefonic pe Avigdor Liberman, pentru achitarea lui de către Curtea Supremă intr-un proces de suspiciune de corupţie care a început în urmă cu 17 ani! 

Tandem Netanyahu Liberman

În consecinţă Liberman a reocupat portofoliul vacant al externelor. El nu este cotat în cercurile politice ca un”porumbel” al păcii. Tatăl lui, Lev Lieberman a fost cetăţean român,  fiind născut în 1921 la Chişinău, în schimb Evet Lvovici (numele lui Avigdor înainte de a face Alia în 1978) s-a născut ca cetăţean al Moldovei Sovietice. Această modificare i-a marcat destinul, ”rusificarea” i-a deschis drumul în politica israeliană ca unul din liderii puternicei “aliale ruse”. A întemeiat partidul “Israel Beyteinu”(Israel, casa noastră),  cu un program naţionalist, secular şi continuator al curentului revizionist iniţiat de Zeev Jabotinsky.

Convins că negocierile cu palestinienii  se bazează pe trei  prezumţii false :1)Conflictul israelo-palestinian este cel care provoacă instabilitatea  din Orientul Mijlociu  2)Conflictul este de ordin teritorial, nu “ideologic” şi că 3) Revenirea la frontierele dinainte de 1967 va asigura pacea,  Liberman a fost,  chiar dacă nu un adversar declarat al negocierilor cu palestinienii,  dar un sceptic consecvent. Evoluţia evenimentelor,  cel puţin până acum,  au confirmat punctul lui de vedere,  de altfel împărtăşit şi de primul ministru.

 

Orientul Mijlociu e în continuă fierbere

Într-adevăr,  Orientul Mijlociu este într-o continuă fierbere,  “instabilitate” este un termen prea îngăduitor pentru ceea ce se întâmplă de ani de acum,  în Siria,  Egipt,  Irak,  Libia,  Liban,  Bahrein,  Yemen,  Algeria,  deci în foarte multe ţări ale zonei,  fără  cea mai mică legătură cu “conflictul” invocat de numeroşii “prieteni “ai Israelului ca fiind cauza tuturor problemelor din regiune. La fel de clar s-a demonstrat şi inconsistenţa presupunerii că cedarea de teritorii şi acceptarea frontierelor dinaintea războiului de şase zile din 1967, ar aduce pacea cu arabii palestinieni. E suficient să amintim retragerea totală din Gaza urmată la scurt timp de bombardamente cu rachete care ani de zile au terorizat locuitorii israelieni din sudul ţării, din oraşul (erou) Sderot,  dar şi Aşkelon,  Aşdod,  Beer-şeva. Prin urmare,  dacă faptele pe teren au confirmat ipotezele lui Avigdor Liberman,  ce se va întâmpla,  acum când s-a întors la conducerea  ministerului cheie pentru definirea şi aplicarea politicii externe a Israelului. După opinia celor mai competenţi analişti,  nimic. Deşi în Israel spre deosebire de majoritatea ţărilor (mai ales a celor de talia sa), politica externă este în centrul preocupării cotidiene a societăţii, ea este cea care constituie barometrul ce indică  vremea bună  sau vremea rea,  cât de aşteptată poate fi pacea sau cât de iminentă ameninţarea războiului,  hotărârile importante  nu se iau prin sondaje de opinie, ci doar de către şeful (necontestat) al executivului,  premierul,  care evident se consultă cu guvernul şi e susţinut (dacă?) de majoritatea parlamentară care l-a propulsat în funcţie.  Şi am reflectat din nou la cele afirmate de Lucian Boia. Se pare că mulţi împărtăşesc părerea că Israelul este al 51-lea stat al SUA şi că fără sprijin american,  Israelul riscă să dispară. Punând deoparte limbajul diplomatic, cred că America datorează foarte mult Israelului,  care este un aliat puternic şi de încredere,  singurul de altfel în Orientul Mijlociu care apără interesele lumii occidentale. E greu să ne imaginăm azi un Orient Mijlociu fără Israel, chiar dacă multe minţi înfierbântate visează încă la asta. 

 

Ce  spune, totuşi, preşedintele?

Prima constatare care o poate face un ins venit din România este că aici nu există divergenţe sau rivalităţi între palate, pentru simplul fapt că în Israel nu există palate. Cei doi conducători ai statului,  preşedintele şi primul ministru au fiecare câte o reşedinţă, unde îşi au birourile în care lucrează şi nu există între ei conflicte, cel puţin aparent şi în public. Raporturile sunt de curtoazie şi respect, căci nu există nici măcar bănuiala că responsabilităţile sau autoritatea lor s-ar putea suprapune. In configuraţia politică actuală , au vederi politice diametral opuse. Preşedintele Shimon Peres a fost de a lungul  întregii sale cariere , un om de stânga. şi-a făcut ucenicia politică alături de David Ben Gurion, urmaşul spiritual al întemeietorilor stângii israeliene. Dacă ideologia comunistă din Rusia s-a bazat pe ideea luptei de clasă şi pe principiul de a “lua” social-democraţia Partidului Muncii din Israel s-a bazat pe ideea solidarităţii şi pe  principiul de a “face”. Premierul Benjamin   Netanyahu este un om de dreapta. Se revendică continuatorul liniei revizioniste iniţiată în cadrul mişcării sioniste de Jabotinsky. Principiul fundamental al dreptei israeliene a fost şi rămâne imperativul de a crea şi a consolida un Stat Evreiesc care să fie în stare să şi asigure singur apărarea. Preşedintele,  conform legii fundamentale referitoare la structura conducerii  statului,  nu are nicio competenţă executivă. El este “de jure”  şeful Statului Israel, pe care îl reprezintă,  numeşte primul ministru,   în concordanţă cu rezultatul alegerilor , confirmat de Knesset (Parlamentul unicameral cu 120 de deputaţi)şi graţiază sau diminuează pedepsele deţinuţilor. Deci ce spune acum preşedintele? Despre relaţia cu arabii,  că “e mai bine să vorbim decât să ne batem”,  că cea mai strălucitoare victorie e pacea, că în secolul XXI nu teritoriile ci tehnologia hotărăsc prosperitatea,  deci să nu râvnim la teritorii cât mai mari,  ci la tehnologii cât mai înalte. Cu ani în urmă Peres spunea că ar dori ca Israelul să devină “Hong-Kong-ul,  Orientului Mijlociu”,  dar recent guvernatorul Hong-Kongului a afirmat că ar dori ca Hong-Kong să devină Israelul Orientului îndepărtat :).

Preşedintele şi premierul

Ce spune primul ministru?

 În primul rând,  că cea mai gravă ameninţare în acest moment pentru Israel, şi pentru pacea lumii,  este obstinaţia Iranului de a-şi dezvolta o armă nucleară. Că tratativele pentru a determina Teheranul de a renunţa la acest proiect,  sunt duse într-un mod nepotrivit,  că într-un moment în care presiunea economică internaţională ar fi putut deja conduce la oprirea cursei înarmării nucleare, se acceptă ideea de ridicarea sancţiunilor. Doar atitudinea surpriză a Franţei a amânat luarea unei decizii fatale, din partea aşa numitului grup P5+1.O nouă rundă de convorbiri este programată în următoarele săptămâni,  timp în care primul ministru (şi poate secondat şi de ministrul de Externe?:) vor continua încercările diplomatice de a convinge mai marii lumii să nu aibă încredere în zâmbetul prefăcut al noului (vice) lider iranian. în al doilea rând ,  Israelul doreşte pacea,  şi acceptă soluţia “două state,  pentru două popoare”, un Stat Arab democratic ,  pentru poporul arab?palestinian şi un Stat Evreiesc, democratic pentru poporul evreu, care să convieţuiască paşnic unul lângă altul. Arabii trebuie să recunoască Statul Israel ca stat evreiesc,  ceea ce până acum nu au făcut-o şi nici nu par prea dispuşi s-o facă,  ca să nu mai vorbim de faptul că Statul Arab, democratic, ar fi minunat, dar “lipseşte cu desăvârşire”, existând acum două entităţi politice rivale Gaza controlată de Hamas şi Cisiordania controlată de Fatah, care nu dau semne de reconciliere. în repetate rânduri,  Netanyahu şi-a exprimat părerea că “o pace durabilă este o pace care poate fi apărată”. Apărarea Statului Israel,  singurul stat evreiesc,  nu poate fi lăsată în grija altora,  poporul evreu trebuie să aibă mijloacele necesare pentru a garanta existenţa statului său şi orice tratat de pace trebuie să-i asigure securitatea. Printre condiţiile,  considerate critice,  se numără şi demilitarizarea viitorului stat palestinian,  precum şi asigurarea controlului frontierei cu Iordania.

 

Valea Iordanului, o poveste contemporană despre idealism.

Am fost de foarte multe ori in Israel,  dar niciodată în această zonă, care cuprinde Valea Iordanului,  între Beth -Şean,  cu faimoasele sale vestigii romane şi Marea Moartă

Valea Iordanului

Am plecat din Ierusalim,  trecând pe lângă Maale Adumim,  disputatul cartier evreiesc  din Ierusalimul de Est şi ocolind oraşul Ierihon,  situat în zona controlată de Autoritatea Palestiniană,  am ajuns foarte repede in  deşertul sălbatic şi dezolant,  dominat de dealuri golaşe şi văi abrupte ,  asemenea unui peisaj lunar, fără vegetaţie,  numai pietre gălbui peste tot. 

În această vale, care a fost până în 1967, sub autoritate iordaniană,  nu locuia practic nimeni. Nici arabi palestinieni, nici beduini,  nimeni, la nord de zona Ierihonului. Un pământ arid,  inospitalier, cu climă greu de suportat,  pe care nu creştea nimic .Pe malul iordanian al văii,  relieful şi solul sunt mult mai prietenoase şi o populaţie de aproape 100000 de locuitorise ocupă cu agricultura. Din perioada biblică , zona este menţionată doar ca locul prin care evreii au intrat în ţara Promisă lor, şi care nu părea atractivă nici măcar după 40 de ani de peregrinări prin alte deşerturi. în secolul I (î.Cr.) regele haşmonean Alexandru Ianai a ridicat pe muntele Sartaba o fortăreaţă,  pe locul utilizat în perioada celui de al doilea templu ca unul din punctele de semnalizare înspre evreii din Babilonia a lunii noi.

 

Acum pe acest munte sunt montate antenele suple ale comunicaţiei contemporane Imediat după războiul de şase zile,  s-a pus în aplicare  un program iniţiat de Yigal Alon pe atunci vicepremier şi ministrul Absorbţiei,  de înfiinţare a unui şir de comunităţi agricole care să servească şi ca un brâu de securitate strategică de a lungul graniţei cu Iordania. De la prima aşezare Mechola,  înspre partea de nord, au fost întemeiate 21 de aşezări evreieşti care,  sprijinite de tehnologii avansate  de irigaţie şi de cercetători,  au adaptat soiuri de plante condiţiilor de sol şi de climă (sol sărat,  secetos,  temperaturi vara,  în medie 38 grade, iarna 19 grade,  vânturi puternice).

Astăzi, în Emek Yarden(Valea Iordanului) se cultivă pe  3500 hectare, curmale de excelentă calitate (soiul Medjoul) care se sortează şi se ambalează în fabrici locale struguri de masă, numeroase ierburi aromate şi mirodenii,  peste 80% destinate exportului. Apa necesară irigaţiilor se asigură parţial din sistemul naţional de apeducte,  parţial din captarea apelor de pe munţi şi în mare măsură prin tratarea apelor “uzate” din Ierusalimul de Est .Cei 11000 de locuitori ai moşavurilor şi fermelor agricole(“colonişti”:)) produc anual peste 150 milioane $ venituri (din agricultură !!), ceea ce înseamnă peste 13000 de $ venit pe locuitor (comparativ, venitul pe locuitor al României este de cca 9000 de $).Are Shimon Peres o vorbă: “Din bani nu se fac idei, dar din idei se fac mulţi bani…”

 

Ce spun oamenii?

Israelul este o ţară mică, în care trăiesc şase milioane de evrei, (plus încă două milioane de arabi , druzi,  beduini, şi multe alte naţionalităţi),  cea mai mare populaţie evreiască a lumii şi de departe cea mai densă. Nu este de mirare că ideile,  organizaţiile şi liderii sunt atât de numeroşi şi atât de diverşi. La una din extraordinarele întâlniri la care am avut şansa să particip, Michael Siegal preşedintele JFNA (Federaţiile Evreieşti din America de Nord), a lansat un concurs pentru mari idei care să contribuie la inovarea vieţii poporului evreu (dotat cu un premiu de un milion $ :)).Dar până la marile idei novatoare, oamenii sunt preocupaţi de subiecte in aparenţă inofensive, dar care agită spiritele, cum ar fi dreptul femeilor de a se ruga fără nicio restricţie la “Zidul Plângerii”. Curajoasa şi perseverenta Anat  Hoffman a reuşit să obţină o victorie, prin impunerea unei soluţii de compromis negociat de Natan Şaransky , preşedintele Agenţiei Evreieşti : o zonă specială la Zidul Plângerii pentru femeile non-ortodoxe! Oamenii sunt preocupaţi de problemele lor cotidiene, de familie, sunt sătui de talk-show-uri politice la televiziuni,  de aceea s-au şi împuţinat,  şi în general sunt nemulţumiţi de toţi politicienii (nu sunt singurii:)). Înţeleptul Shimon Peres, a comentat la reuniunea deja amintită a JNFA: “Cea mai importantă avuţie a evreilor este nemulţumirea. Mulţumirea nu e pentru noi. Noi vrem mereu să schimbăm,  noi vrem mereu să îmbunătăţim”.

 

“Dacă vreţi nu va fi o poveste” (Theodor Herzl)       

Am un prieten. Un Om Mare (la propriu şi la figurat), modest şi bun. Este născut la Seini,  un orăşel între Satu-Mare şi Baia-Mare,  odinioară locuit şi de evrei. S-a născut după Holocaust, aproape în acelaşi timp cu Statul Israel şi au crescut împreună,  împărtăşind bucuriile şi necazurile,  luptând şi învingând,  împreună cu toţi băieţii şi toate fetele de vârsta lui. A fost soldat,  apoi ofiţer, a fost diplomat, în misiuni speciale pentru ţara sa. Unde era ceva greu de rezolvat era şi prietenul meu .A fost un activ “şliah”(delegat) al Sohnut ,  Agenţia Evreiască care a organizat pe timp de pace sau război Aliaua (emigrarea) evreilor din toate colţurile lumii. Din Rusia şi Ucraina,  din Albania şi Bosnia , din Etiopia şi India, şi desigur din România unde a înfiinţat (după Revoluţie) filiala Agenţiei Evreieşti. Cu peste trei luni în urmă,  într-o seară de Vineri, prietenul meu a primit un telefon neaşteptat. Un accident teribil, un tânăr de 19 ani din Bucureşti,  electrocutat,  arsură de peste 80%, are nevoie imediată de intervenţie medicală. Despre victimă prietenul meu nu apucase să afle mai mult decât că-l cheamă David, nume de rege şi poet şi că medicii de specialitate,  constatând gravitatea cazului,  sfătuiesc să fie trimis în străinătate,  undeva unde există aparatură şi expertiză la nivelul complexităţii problemei. Israelul este una din ţările care posedă cea mai bună dotare şi experienţă medicală pentru tratarea arsurilor celor mai grave. Războaiele şi atacurile teroriste i-au creat o dureroasă expertiză şi notorietate în domeniu. Cazul părea disperat pentru că urgenţa era extremă şi situaţia aparent fără soluţie. Prietenul meu,  învăţat să rezolve probleme fără “soluţie”, a trecut la acţiune. David trebuia dus cu un avion special care urma să decoleze de pe aeroportul Ben-Gurion. Avionul nu putea decola până nu avea acordul spitalului care urma să primească pacientul. Prietenul meu a cerut sprijinul ministrului Absorbţiei care,  mişcat de dramatismul cazului,  a acţionat în limita desigur a propriilor competenţe. Din punct de vedere medical spitalul a dat acordul necesar,  dar trebuia să se asigure resursele financiare care însemnau mai multe sute de mii de dolari. şi mai erau de rezolvat numeroase formalităţi din sfera Ministerului de Externe şi Ministerului de Interne. Toate acestea s-au rezolvat în câteva ore, într-o seară de vineri,  neîncălcându-se nici o prevedere legală. David, a ajuns cu bine la unul din cele mai importante  spitale din Israel, la spitalul Hadassa din Ierusalim,  viaţa şi integritatea lui au fost salvate,  medicii au făcut minuni şi David,  deşi a trecut prin suferinţe cumplite şi încă mai are de învins momente dificile,  este în curs de recuperare la  reputatul spital Lowenstein din Herzlia. Scriind aceste câteva rânduri am avut senzaţia că povestesc un basm. Am scris cu maximă reţinere şi sobrietate, să nu jenez modestia nimănui şi să nu încalc regulile discreţiei.

Eli Itzhak si David Finti

Dar trebuie să ştiţi că această poveste este una foarte adevărată, ” căci dacă nu ar fi nu s-ar povesti”,  dar ea nu s-ar fi întâmplat dacă pe lumea asta n-ar fi oameni ca prietenul meu Eli Itzhaki şi toţi cei ca el , care l-au ajutat. şi dacă pe lume nu ar fi fost un stat ca Israel,  pentru care viaţa unui om contează…cât o lume.

Tel-Aviv, 13 noiembrie 2013

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *