Giuseppe Plazzi e cercetător la Departamentul de Ştiinţe Biomedicale şi Neuromotorii al Universităţii din Bologna. El a publicat recent un articol bizar, în care ne explică de ce era Dante aşa de somnoros în Divina Comedie. Ei, de ce? Fiindcă suferea de narcolepsie. Cercetătorul bolognez admite că ne lipsesc sursele directe şi materialele autobiografice medievale. Totuşi am fi obligaţi să interpretăm medical numeroasele scene literare…

Giuseppe Plazzi e cercetător la Departamentul de Ştiinţe Biomedicale şi Neuromotorii al Universităţii din Bologna. El a publicat recent un articol bizar, în care ne explică de ce era Dante aşa de somnoros în Divina Comedie. Ei, de ce? Fiindcă suferea de narcolepsie.

Boala a fost definită pentru prima dată în 1880 de omul de ştiinţă francez Jean-Baptiste Edouard Gélineau. Ea constă într-o tulburare a sistemului nervos central, care provoacă disfuncţionalităţi ale somnului nocturn şi o prelungită stare de somnolenţă de-a lungul zilei. După cum ne asigură Giuseppe Plazzi, la Dante narcolepsia era însoţită de cataplexie (o încetare bruscă şi temporară a capacităţii motrice). Cercetătorul bolognez admite că ne lipsesc sursele directe şi materialele autobiografice medievale. Totuşi am fi obligaţi să interpretăm medical numeroasele scene literare de “tranziţie spre momente de vis în stare de veghe, scurte şi înviorătoare aţipiri, viziuni şi halucinaţii, comportamente inconştiente, episoade de moleşeală musculară şi căderi provocate de puternice emoţii”.

Faimoasele versuri grăiesc: eu nu ştiu să vă spun bine cum am intrat acolo, aşa plin de adormire era(m) în acel moment, cînd am părăsit calea cea dreaptă.

10.    “Io non so ben ridir com’ i’ v’intrai,

tant’era pien di sonno a quel punto

che la verace via abbandonai.”

Ce explicaţie literală? (Personajul se află în imposibilitatea de-a preciza circumstanţele din debutul expediţiei sale.) Ce interpretare onirică? (Protagonistul visează întreaga aventură.) Ce semnificaţie alegorică? (Dante a rătăcit calea virtuţii.) Ce comentariu naratologic? (Se conturează, de la bun început, ambiguitatea dintre autor, narator şi personaj.) Biomedicul vine şi aruncă pe masă buzduganul descifrării somatice: Dante Alighieri ne ilustrează narcolepsia asociată cu cataplexia! “Cu toate că unele trăsături pot reprezenta procedee literare, e greu de argumentat că o asemenea acurateţe descriptivă este accidentală”. Giuseppe Plazzi nu se împiedică în fleacul realităţii ştiinţifice că bolile cu pricina au fost identificate, ca atare, doar şase secole mai tîrziu…

Nu-i asta o premieră în “îmbolnăvirea” postumă a poetului florentin. Încă din 1896, medicul şi criminologul Cesare Lombroso, analizînd vreo duzină de versuri din Divina Comedie, a declarat cu convingere că Dante a fost epileptic. Acuma vine Plazzi şi contrazice diagnosticul înaintaşului, dar  înfige mai hotărît cuţitul aberaţiei: “Făcînd o descriere amănunţită, Dante nu numai că dovedeşte o foarte bună cunoaştere a epilepsiei, ci intră şi în teorii etiologice”. De toată mirarea că poetul Alighieri a cunoscut aşa de bine, în Evul Mediu, detaliile etiologice ale epilepsiei, ale cărei prime cercetări ştiinţifice datează abia de la jumătatea secolului al XIX-lea!

Pe terenul protocronismului, fructificat în interpretările Divinei Comedii, stăm şi noi bine. În cărticica sa Ochii Beatricei. Cum arăta cu adevărat lumea lui Dante? (Bucureşti, Ed. Humanitas, 2004), fizicianul H.-R. Patapievici ne povesteşte cîte ceva despre configuraţia universului dantesc. Ajuns cu drumeţia sa la trecerea de la cerurile concentrice ale Paradisului spre Empireu, comentatorul notează fără a şovăi: “Există o soluţie geometrică vizualizabilă a lumii descrise de Dante. Ea a fost, pentru prima oară în mod coerent, în 1854, dezvoltată de către matematicianul Bernhard Riemann. (…) Ideea spaţiului sferic ne permite să vizualizăm în mod unitar, şi geometric consistent, divizata lume rezultată din descrierile lui Dante” (p. 92-93). Iată-l pe poetul italian cum revoluţionează geometria euclidiană, aducînd-o, cu o anticipare de 550 de ani, în zona geometriei riemanniene!

Pentru a-l pune pe Dante Alighieri să schimbe din temelii gîndirea matematică mondială, comentatorul român trebuia să adapteze discursul logic la demonstraţiile căznite. “Vă invit doar să meditaţi la provocarea că Dante, un medieval, a putut descrie o hipersferă, ca soluţie la problema cosmologică a teologiei creştine, confruntate cu astronomia greacă. / Nu susţin, pe de altă parte, că Dante ar fi avut facultăţile de geometru ale lui Bernhard Riemann ori că el ştia că vorbeşte de o hipersferă. Deloc! El nu a ştiut că descrie o hipersferă…” (p. 99-100). Joaca de-a paradoxurile ne conduce departe pe tărîmul aberaţiilor. Ne ajută să ne închipuim că Dante a descris, în mod întîmplător, figuri geometrice de care el însuşi n-avea nici un habar şi care urmau a fi descoperite doar peste alte şase secole!

A formula un comentariu exaltat, pe marginea unui subiect complex, nu ajută neapărat la mai buna cunoaştere a realităţii. Nu orice ipoteză azvîrlită în discuţie îmbogăţeşte, prin noile sale valenţe, chipul faptelor. Probabil că procedura corectă de înţelegere ar fi deplasarea spre entitatea analizată şi nu, invers, atragerea ei în cîmpul iscusinţelor noastre mărginite. În cazul de faţă, bunăoară, medicul Lombroso l-a considerat pe Dante epileptic, iar fizicianul Patapievici l-a văzut pe Dante ca precursor al geometriei abstracte. Mă îndoiesc că varianta inversă ar fi fost posibilă: doctorul să se entuziasmeze de capacităţile geometrice ale poetului, iar cunoscătorul de ştiinţe exacte să-i analizeze maladiile sistemului nervos. E şi aceasta o dovadă că experţii cu pricina au “aspirat” subiectul în sfera lor de competenţe, în loc să facă efortul identificării cu el, prin intermediul empatiei.

Aştept cu răbdare ziua cînd vreun specialist pe stil nou ne va demonstra, cu lux de amănunte, că Divina Comedie doar a precedat cu vreo şapte sute de ani reţeaua de socializare Facebook. Cînd deschizi cartea, e ca şi cum ţi-ai scrie password-ul pentru a pătrunde în sistem. O mulţime de personaje interesante îţi ies în întîmpinare: fiecare îşi arată chipul, din diverse unghiuri, îşi dezvăluie priceperile şi povestea existenţială. Nu lipsesc imaginile colective (scene de bătălie, aventuri, ascensiuni montane, drumeţii). Îţi revezi acolo rude, foşti profesori, colegi, prieteni, dar şi personalităţi clasicizate ale culturii, citate şi învăţături despre viaţă. Ai impresia că eşti dincolo, deşi e vorba despre lumea de-aici. Dante Alighieri n-a fost decît un predecesor al lui Marc Zuckerberg.

Preluare de pe blogul autorului http://laszloal.wordpress.com/