Am detestat întotdeauna această traducere cuvânt cu cuvânt a expresiei, atât de plastice în engleza americană – „ carrot and stick ”, a cărei semnificaţie este, mai literar, convingere şi constrângere. Dar cred că privind ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă în Ucraina parcă prima variantă mai dură se potriveşte mai bine.
Am detestat întotdeauna această traducere cuvânt cu cuvânt a expresiei, atât de plastice în engleza americană – „ carrot and stick ”, a cărei semnificaţie este, mai literar, convingere şi constrângere. Dar cred că privind ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă în Ucraina parcă prima variantă mai dură se potriveşte mai bine.
Ucraina se află la ora actuală la o răspântie. Ea trebuie să aleagă între Vest şi Est. Nu vreau să spun între democraţie şi autoritarism căci – chiar dacă sub influenţa celor 600.000 de demonstranţi care au umplut duminică, 8 decembrie, centrul Kievului – decizia alegerii ofertei UE în locul celei făcute de preşedintele Putin prevalează, mai e mult de făcut până la instaurea unei reale democraţii în această ţară.
Încă de la destrămarea Uniunii Sovietice, Ucraina a fost pusă în faţa acestei deciziii. Orientarea spre Vest s-a impus abia în urma „revoluţiei portocalii”, în 2004, deci după un deceniu de la secesiune. Dacă în primii ani s-a încercat un fel de glasnosti, de deschidere către economia de piaţă şi punerea în aplicare a unor principii democratice, dar păstrându-se multe reminiscenţe comuniste, naţionaliste, corupţia care a caracterizat regimul preşedintelui Kucima, acuzaţiile aduse împotriva lui că ar fi eliminat – prin asasinate – adversarii lui politici, inclusiv ziarşti care aveau curajul să-i critice regimul şi apariţia unei generaţii tinere care avea alte aşteptări şi dorea orientarea spre Vest, au creat premisele acelei revolte care s-a numit apoi revoluţia portocalie (Culoarea portocalie a fost apoi preluată şi de alte partide şi mişcări liberale din Europa de est). Protestele masive din toamna-iarna lui 2004, după alegerile prezidenţiale considerate falsificate, au determinat organizarea unui nou scrutin care l-a adus la putere pe Viktor Iuşcenko, de orientare occidentală care împreună cu premierul Iulia Timoşenko au încercat să schimbe cursul politic al Ucrainei. Din păcate, fără mari şanse de succes.
Deşi Ucraina este una dintre ţările cele mai bogate din fosta URSS – cu o producţie agricolă substanţială şi o industrie minieră dezvoltată (Donbasul) – din cauza corupţiei, lipsei de dinamism şi de viziune, reformele pe care noua conducere a ţării a încercat să le introducă, parţial au eşuat, iar expectativele populaţiei faţă de creşterea nivelului de trai nu au fost satisfăcute.
În politica ucraineană şi în rândul opiniei publice s-au ciocnit în permanenţă tendinţele pro-occidentale şi pro-ruse în condiţiile în care în estul şi sudul ţării trăieşte o populaţie predominant rusofonă care sprijină formaţiuni politice ca Partidul Regiunilor şi partidul „Patria”. Dar elementul decisiv în politica ucraineană este Rusia, mult mai puternică şi mult mai hotărâtă în acţiuni decât Uniunea Europeană, ţinta către care a încercat să se îndrepte în ultimii ani Ucraina.
De ce a eşuat această tendinţă? Problemele sunt foarte complexe. În pofida promisiunilor de coexistenţă ale Occidentului cu Rusia, Moscova vede în atragerea către UE (şi potrivit aprecierilor ruseşti, acesta este echivalent cu NATO) a unor state care au făcut cândva parte din URSS, un gest duşmănos care ar demonstra intenţia Occidentului de a interveni în sfera ei de influenţă. Şi dacă Moscova „a înghiţit” reorientarea ţărilor baltice către Vest, următorii paşi au atras răspunsuri dure din partea ei, vezi cazul Georgiei, cu războiul care a lipsit ţara de o parte din teritoriu.
În cazul Ucrainei putem vorbi de aplicarea cu succes a politicii ”morcovului şi băţului”. De ani de zile, unul dintre mijloacele de şantaj ale Rusiei a fost gazoductul care trece prin Ucraina şi care aprovizionează cu combustibil atât această ţară, cât şi Occidentul care nu a găsit încă formula de a scăpa de dependenţa rusă. Moscova a întrerupt de câteva ori conducta în lunile cele mai geroase, până când ucrainenii au acceptat condiţiile impuse de ruşi. Noi cunoaştem cele de preţuri ,dar cine ştie ce alte înţelegeri au mai fost.
Iminenţa semnării acordului Ucraina – UE l-a înfuriat pe preşedintele Putin. În ultimele săptămâni nu au lipsit o serie de măsuri economice punitive împotriva Kievului, ameninţarea cu întreruperea aprovizionării cu gaze sau majorarea excesivă a preţului, renunţarea la o serie de importuri de cereale din Ucraina, la alte produse, dificultăţi la controlul la fontiere. Pe de altă parte, a acţionat şi politica „morcovului”- promisiunea reducerii preţului la gaze, reluarea importurilor ucrainene, reduceri de taxe vamale dacă Ucraina intră în Uniunea vamală creată de Rusia cu câteva foste state membre ale URSS, dintre care unele începuseră de-acum negocieri cu UE şi care, de pildă Azerbaidjanul, la fel ca acum Ucraina, au renunţat la continuarea lor.
Este un mare eşec al Occidentului, al Uniunii Europene dar, de ce să nu recunoaştem, poartă şi ele o parte din vină. Birocraţia europeană se mişcă greu, dar nu aceasta este cauza principală. Ca şi în cazul FMI, UE, Comisia Europeană pretind şi aplică aceleaşi măsuri în toate ţările, indiferent dacă sunt în Est sau în Vest. Este adevărat, există o serie de derogări pentru noii membri, se acordă o perioadă de răgaz, de graţie, dar când se creează o situaţie de pericol acut, cum a fost acum cu Ucraina, UE este cu mâinile legate. În acest caz, ea ar fi trebuit să acţioneze rapid, cu măsuri energice prin care să dea asigurări Ucrainei că Occidentul o va ajuta şi că nu trebuie să se supună şantajului rus, politicii „băţului şi morcovului”. Nu a făcut-o, dimpotrivă a trimis, după părerea mea, un measj demobilizator demonstranţilor. Nu va recunoaşte demiterea preşedintelui Iuşcenko, cel care negociază cu ruşii, decât pe cale democratică, prin votul parlamentului.
Principiile democratice trebuie respectate dar nu trebuie uitate nici consecinţele negative ale aplicării lor mecanice. Aşa a ajuns Hamas la putere în Teritoriile Palestiniene şi a determinat scindarea acesteia şi transformarea fâşiei Gaza într-o bază de rachete împotriva Israelului, aşa a ajuns Frăţia Musulmană la putere în Egipt şi au urmat revoltele şi confruntările care nu s-au terminat nici acum şi care au transformat o ţară stabilă din Orientul Mijlociu într-un element incert în regiune. Şi exemplele pot continua.
Occidentul nu a transmis cel mai bun semnal statelor din fosta URSS care ar dori să aleagă drumul spre democraţie. Acest lucru ar putea determina schimbări de orientare ale acestora. Cazul Moldovei ne sare în ochi. Dacă, aşa cum au declarat analiştii politici, UE, Comisia Europeană nu vor lua măsuri (ridicarea vizelor şi altele) care să dea speranţă moldovenilor că au făcut o alegere bună, rezultatele scrutinului din 2014 din Moldova ar putea readuce pe comunişti la putere. În măsura în care UE este interesată în extinderea Uniunii (nu este sigur, doar s-au auzit şi păreri de genul că s-au grăbit în acceptarea României şi Bulgariei, de aceea nu ne lasă în Schengen), Ucraina ar trebui să constituie un exemplu. Un exemplu negativ al felului în care se poate pierde o ţară.
