De ce despre antisemitism în secolul XXI? Răspunsul îl veţi găsi parcurgând aceste rânduri. Aş vrea să pornesc de la descoperirea foarte timpurie a identităţii mele de evreică, modul în care cum am intrat în contact cu antisemitismul ca instinct gregar, cum convieţuiesc de atunci şi cu oameni care şi în secolul XXI au rămas antisemiţi, deşi i-aţi auzit deseori spunând că nu-s antisemiţi, „doar au prieteni evrei”.. uneori chiar cei mai buni prieteni ai lor! Poate foloseşte şi altora lecţia mea de viaţă.
De ce despre antisemitism în secolul XXI? Răspunsul îl veţi găsi parcurgând aceste rânduri. M-am întrebat cum sa scriu acest cuvânt? Cred că „antisemitism” şi nu „anti Semitism” pentru că este îndreptat doar împotriva evreilor. Aş vrea să pornesc de la descoperirea foarte timpurie a identităţii mele de evreică, modul în care cum am intrat în contact cu antisemitismul ca instinct gregar, cum convieţuiesc de atunci şi cu oameni care şi în secolul XXI au rămas antisemiţi, deşi i-aţi auzit deseori spunând că nu-s antisemiţi, „doar au prieteni evrei”.. uneori chiar cei mai buni prieteni ai lor! Poate foloseşte şi altora lecţia mea de viaţă.
Cu Bunica si cu Alin
M-am născut in Bucureşti acum peste jumătate de secol, într-o familie de evrei. Am fost crescută în tradiţiile, obiceiurile şi cutumele noastre evreieşti, dar am respectat întotdeauna obiceiurile frumoase româneşti. Pe la 5-6 ani am mers la o grădiniţa obişnuită, direct în grupa mare. Pe atunci nu erau foarte multe grădiniţe, aşa că până la cea unde mă ducea bunica mea, era o distanţă de circa doi kilometri. Bunica era o femeie puternică şi mă ţinea strâns de mână. De obicei mai mergeau doua fetiţe din vecini împreună cu noi, dar niciodată bunica nu mă lăsa singura. Erau anii 60 cu acea „cultura orală de cartier”, dar despre asta voi vorbi, poate, cu alt prilej. Străbăteam zilnic drumul spre grădiniţă, cu bunica ţinându-mă de o mână şi ducând ghiozdănaşul meu cu mâncarea şi şerveţelul cu monogramă, în cealaltă mână. Bunica nu prea mai auzea, aşa că n-a auzit nici când una dintre fetiţele de vârsta mea a spus, pe când traversam linia de tramvai: „Să împingem jidanca sub tramvai, să o calce tramvaiul”?..Pe atunci si tramvaiul trecea mai rar…şi în clipa aceea tramvaiul nu trecea… Asta auziseră fetiţele în familiile lor? Eu nu ştiam atunci ce înseamnă jidancă, ci doar ce înseamnă copil, prieten de joacă, aşa că, la întoarcerea acasă, am întrebat-o pe bunica ce înseamnă „jidancă”. Atunci mi-a dat, cu răbdare, prima lecţie despre noi evreii…Şi mi-a rămas adânc întipărită in suflet. Am început să înţeleg identitatea mea, a familiei mele de multe generaţii şi am rămas mereu cu lecţia in suflet! Despre ce au devenit acele fetiţe?…Poate altădată.
Cam tot în acea vreme, după un an sau doi, pe când mergeam deja la şcoala primară, unde am avut o învăţătoare dreaptă, o femeie bogată sufleteşte, româncă sănătoasă ce se trăgea din Apuseni, mi-am definitivat prima „lecţie” primită de la grădiniţa. Dar, să fiu dreaptă şi să vă spun că pentru învăţătoarea noastră, toţi elevii erau egali: români, evrei sau ţigani.
Ne lăuda rar, dar ne dădea lecţii de viaţa pe care acum le văd de înaltă moralitate. În clasă era un climat sănătos, se respira aerul curat al copilăriei, dar după ce suna clopoţelul si ieşeam in recreaţie, unde copii vorbeau intre ei… Şi pe când eram în apropiere de Pesah, am auzit doi copii povestind ce auziseră în familiile lor, o „legenda” urbană despre care nici nu vreau să mai discut. Am mers acasă şi i-am spus bunicii ce auzisem în pauză şi aceasta a doua lecţie despre noi evreii, a început cu două palme, singurele primite vreodată de la bunica mea. În continuare am învăţat tradiţiile şi rugăciunea pentru aprinderea lumânărilor de Şabat, cum se cinstesc sărbătorile noastre, dar şi cum să respectăm sărbătorile celor care au alte religii.
De atunci am fost întotdeauna mândră ca sunt româncă de etnie evreiasca! Am ştiut că şi noi, evreii, putem fi patrioţi fără să stârnim zâmbete cu conotaţii, expresie a unora lipsiţi de educaţie elementară, că şi dintre noi, evreii, s-au jertfit în războaie pentru Romania, iar alţi evrei au dus faima ţării pe toate continentele. Că indiferent dacă trăim în România, în Israel sau oriunde, altundeva, continuăm să iubim România.
Ajungând până aici, cred că ştiţi deja ce mi-a prilejuit aceste gânduri: recenta manifestare de antisemitism pe care o văd ca pe încă un eveniment regretabil şi de condamnat pentru că un colind nu are menirea sa stârnească antisemitismul, ci să cânte sărbătoarea încărcată de lumină ale lumii creştine. Faptul că a avut loc pe un canal al televiziunii publice are rolul să ne stârnească îngrijorarea. Ce fel de educaţie face televiziunea publică? Despre ce educaţie vorbim, cu asemenea dovezi care nu sunt singulare la televiziunea publică. S-au avansat păreri de toate felurile si s-au luat poziţii dintre cele mai diverse. Prieteni neevrei, cu care am vorbit, sunt de acord că cei care cântau acest colind ştiau ce cântă. Poate că sunt dintre cei din copilăria mea care auzeau in familiile lor că evreii sunt vinovaţi de toate relele.
Educaţia este un proces de durată şi cred că ar trebui adresată în primul rând maturilor, formatorilor de opinie care pot manipula aşa-zis „democratic” o populaţie întreagă. Poate că tinerii ar trebui să-i educe pe cei maturi care nu au beneficiat de educaţie la vremea lor, care continua să sufere de o boală cronică numită antisemitism. Unii nu ştiu exact împotriva cui şi de ce să-şi îndrepte ura, pentru că mulţi evrei au fost “exportaţi” şi nu prea mai sunt în România. Vreau să-i asigur pe antisemiţi că mai suntem încă evrei în ţară şi avem prieteni neevrei, împreună cu care trăim aici, în secolul XXI, şi aşteptăm ca fiecare zi să ne dezvăluie încă o descoperire însemnată pentru însănătoşirea lumii! Însănătoşirea morală însă depinde de NOI!
Am scris toate aceste gânduri şi din respect pentru prietenii mei neevrei care au luat poziţie fără echivoc împotriva unei manifestări antisemite nedemne secolului XXI. Aş vrea să închei asigurându-va că marea majoritate a romanilor nu sunt antisemiţi şi de aceea, împreună, trebuie să-i educăm pe cei ce suferă de boala deja cronica a antisemitismului, boala dobândită în familiile în care au crescut şi s-au format atât de deformat. Cine-i poate vindeca? NOI, societatea românească în diversitatea ei culturală şi etnică, noi toţi trebuie sa o facem!
În încheiere vreau să urez sărbători fericite şi multă pace în suflete tuturor celor care se pregătesc pentru sărbătorile creştine şi, mai apoi, pentru trecerea în anul 2014 ! Fie ca anul ce vine să aducă mai multă înţelepciune şi înţelegere în familiile noastre şi în societatea românească !
