La sfârşitul lui decembrie 1944 eram într-un hal cumplit de slăbiciune, mâinile îmi erau degerate, picioarele degerate, nu mai puteam să lucrez, nici măcar să stau în picioare. Nemţii au oprit funcţionarea camerelor de gazare, încă din toamnă, pentru că se apropiau ruşii de Vistula. Lagărul Ţiganilor era liber. Săracii fuseseră executaţi toţi, toţi… Acest lagăr a fost transformat într-un fel de infirmerie.

Bolnavă şi epuizată în Lagărul Ţiganilor

La sfârşitul lui decembrie 1944 eram într-un hal cumplit de slăbiciune, mâinile îmi erau degerate, picioarele degerate, nu mai puteam să lucrez, nici măcar să stau în picioare. Nemţii au oprit funcţionarea camerelor de gazare, încă din toamnă, pentru că se apropiau ruşii de Vistula. Lagărul Ţiganilor era liber. Săracii fuseseră executaţi toţi, toţi… Acest lagăr a fost transformat într-un fel de infirmerie.
Lagărul Birkenau-Auschwitz a fost evacuat, deţinuţii fiind duşi în interiorul Germaniei, unde au murit cu duiumul. Şi surorile mele au fost transportate în vagoane deschise, iarna, fără mâncare, fără îmbrăcăminte. Lagărul Ţiganilor, ca orice lagăr de la Auschwitz, avea o mulţime de barăci, iar eu eram într-una dintre aceste barăci. Eram aşa de slabă, de prăpădită, aproape inconştientă.

Lângă noi, lângă Lagărul Ţiganilor, era un lagăr al bărbaţilor unde rămăseseră deţinuţii foarte slăbiţi, aşa ca mine, care n-au avut puterea să meargă mai departe. Dincolo de noi era faimosul Lagăr Canada. Unde se depozitaseră toate obiectele confiscate de la deportaţii aduşi din Europa.
După evacuarea lagărul noi am fost părăsiţi pentru că, la un moment dat, au plecat şi nemţii. Atunci a început perioada cea mai cumplită, pentru că nu aveam nici un fel de mâncare, dar nici un fel, nici măcar apă. Până atunci avusesem o infirmieră, o deţinută din Rusia, care făcea ce făcea, (şi putea să facă, pentru că ruşii bombardaseră centrala electrică şi nu mai era curent în sârma ghimpată care despărţea lagărele) colinda prin aceste lagăre ca să găsească ceva de mâncare. Nemţii, înainte de a se retrage, au dat foc Lagărului Canada, iar infirmiera a fost prinsă şi împuşcată.

Mesagerul alb… ca un înger

Stăteam şi vegetam. În intervalul de la retragerea nemţilor şi până la intrarea ruşilor eram ai nimănui. Seara vorbeam cu cineva de pe priciul alăturat, de deasupra mea ori de dedesubt, şi dimineaţa vedeam că murise. Aşa am stat câteva zile bune, printre morţi, în baraca aceea mizeră, ascultând bombardamentele care vesteau apropierea eliberării. Într-o seară a apărut un ostaş într-un halat alb şi a iluminat baraca noastră cu fascicolul unei lanterne. Şi ştia româneşte… Ne-a întrebat cine suntem şi ne-a promis: „Mâine vine Crucea Roşie şi vă ia de aici !” Într-adevăr, a doua zi a venit Crucea Roşie.. Eu nu am văzut Armata Roşie, numai Crucea Roşie. Acest mesager, care părea un înger pentru că era îmbrăcat haine albe de camuflaj, pentru că era iarnă, iarnă, iarnă… Ne-a spus: „Mai rezistaţi, că mâine dimineaţă venim şi vă luăm”. Şi, într-adevăr, a doua zi dimineaţă a venit Crucea Roşie. Dacă întârzia o zi – două, poate că nu mai eram în viaţă, nu mai rezistam…Eram cumplit de slabă..
Pe noi, cei care supravieţuiserăm, ne-au scos dintre morţi, ne-au urcat în camioane şi ne-au dus în interiorul lagărului. Acolo am intrat pe mâna medicilor ruşi.

Aveam 30 de kilograme… Ne-au tratat cu foarte mare atenţie. Au avut grijă să ne dea mâncare uşoară, puţin câte puţin. Altfel riscam să murim. Au fost şi deţinuţi mai în putere, care erau înfometaţi şi şi-au făcut rost de mâncare, au mâncat prea mult deodată şi au murit. Au murit după eliberare !
Acesta a fost propriu-zis momentul eliberării. Armata rusă nu am văzut-o, dar am văzut acest înaintaş rus, care ştia româneşte, (şi eu ştiam româneşte) şi ne-a spus să avem răbdare că a doua zi vine Crucea Roşie şi ne va scoate dintre morţi. Aşa a fost eliberarea…
Am fost eliberată, ne-au ţinut câteva zile să ne întremăm, cât de cât, şi apoi ne-au dat drumul. Nu ştiu cine mi-a dat un cearşaf sau aşa ceva din care mi-am cusut haine…O femeie m-a învăţat să-mi fac o fustiţă, un chilot şi o bluză, pe care le-am purtat câteva luni de zile, până când am ajuns acasă, în Transilvania.

Eu am avut şansa extraordinară să supravieţuiesc

Am reuşit să supravieţuiesc datorită lui Dumnezeu şi datorită celor două surori ale mele. Rozi, sora mea cea mai mare, m-a salvat de câteva ori. Odată când lucram la o carieră de piatră de lângă Cracovia şi vagonetul plin cu piatră, pe care-l împingeam, s-a răsturnat peste mine. Ea m-a scos de sub mormanul de pietre, mai mult moartă decât vie şi apoi am fost trimisă în interiorul lagărului. Tot sora mea Rozi m-a salvat o dată din mâna SS-istului. Nu ştiu cum de a avut atâta curaj. SS-istul mă bătea şi ea a sărit şi m-a scos din mâinile lui. O vreme am săpat tranşee pe malul Vistulei, apoi ne-au dus în alt loc, să împletim două fire de pânză cu un fir de cauciuc. Mâinile mele erau distruse, degerate, dar sora mea, Esti, făcea şi norma mea. Eu eram cea mai mică şi făceau tot posibilul să mă protejeze. Adesea ne sculau cu noaptea în cap, la apel, şi ne ţineau ore în şir, afară pe ger. Surorile mele mă luau între ele şi mă încălzeau, pentru că abia mă ţineam pe picioare de slabă ce eram.

Tot timpul cât am fost în lagăr am dorit ca, măcar o dată în viaţă, să mă satur de pâine şi de cartofi. Asta a fost dorinţa mea supremă, să mă satur de pâine şi cartofi…O cunoştinţă de la cantină ne-a promis nişte coji de cartofi; coji de cartofi cruzi… Baraca era înconjurată de sârmă ghimpată, dar fără curent. Eu fiind cea mai mică, m-am strecurat printre sârme, cu intenţia de a ajunge la bucătărie. Dar am văzut că vine SS-ul şi m-am retras repede. Atunci mi-a intrat un cui ruginit în palmă. Curând a început să mi se umfle palma şi apoi toată mâna. Infirmeria era aproape de baraca noastră şi m-a văzut o doctoriţă. O doctoriţă deţinută care mi-a spus. „În noaptea asta vino să-ţi scot puroiul asta”…Surorile mele au venit cu mine, mi-a făcut o incizie şi mi-a pus un dren. Apoi ne-a trimis înapoi. Nu conta că am leşinat, că nu era anestezic şi nici dezinfectant… Important a fost că ne-a trimis înapoi în baraca noastră. A doua zi toţi oamenii din baraca-infirmerie medici, surori au fost duşi la crematoriu… Am avut şansa de a trăi. Am avut o şansă extraordinară de a trăi. Dacă nu-mi făcea incizie muream de septicemie, dacă rămâneam acolo, mă duceau la crematoriu… Eu am avut o şansă extraordinară de a trăi şi aşa am ajuns acasă, dar fără surorile mele de care mă despărţise în decembrie 1944 când au fost duse cu un transport în interiorul Germaniei. Eu nu mai aveam putere să merg şi am fost lăsată de în infirmeria de la Birkenau…

…Ne-am revăzut în… 1968. Ele fuseseră eliberate de americani şi, după multe peripeţii, au ajuns în Argentina. Eu am venit acasă, în Transilvania. Părinţii şi rudele mele muriseră. Fratele meu a fost eliberat din lagăr şi a plecat în Palestina. S-a lăsat Cortina de Fier… Surorile mele care crezuseră că am murit la Auschwitz, au aflat că trăiesc şi au început să mă caute. Nu au dat de mine decât peste 20 de ani, în 1968, când s-a mai relaxat situaţia politică.

Ferească Dumnezeu să se mai repete undeva aşa o barbarie !

Ferească Dumnezeu să se mai repete undeva aşa o barbarie, umilinţa, foamea, bătaia, frica, minut de minut ! Noapte de noapte se făceau selecţii pentru camera de gazare şi se auzeau ţipetele mamei care se despărţea de fiică, a surorilor smulse una de lângă alta… Le urcau în camioane şi Le duceau la camerele de gazare… N-aş dori nimănui, nici celui mai cumplit duşman al meu, să treacă prin aşa ceva.
Este o tragedie şi pentru poporul german. Faptul că acest popor, care a dat atâtea minţi luminate, poeţi, muzicieni, filozofi şi inventatori, un popor de oameni capabili şi harnici, a putut să accepte barbaria instaurată de Hitler şi de camarila sa. Poporul german nu şi-a dat seama de pericolul pe care-l reprezintă hitlerismul. Pretutindeni unde există dictatură, există şi pericolul de a umili oamenii, de a-i batjocori, de a-i înfometa, de a-i extermina. Realizarea unor sisteme democratice reprezintă un interes major al tuturor oamenilor. Pentru a nu se mai repeta în istorie, undeva, vreodată, aşa o tragedie.

(mărturie consemnată de Andrea Ghiţă şi publicată în 25 ianurie, 2009, în revista www.acum.tv)