Laszlo Alexandru: MĂRŢIŞOR cu ZURGĂLĂI

N-aveam ce face de mărţişor? M-a pus necuratul să caut pe internet, să văd cine nu poate dormi de grija mea. Aşa l-am găsit pe Alex. Ştefănescu, reconvertit la spaţiul virtual în Literatura de azi. Omul ţine un fel de rubrică-dicţionar, “Scriitori văzuţi din avion”, unde îşi îndeasă, în mici pastile de inteligenţă caracteristică, frivolităţile despre lumea literară. Fireşte vorbim de acelaşi personaj care, acum doi ani, cocheta cu literatura şi cu Elena Udrea…
În aprilie 2012, după ce-a semnat un protocol de colaborare (!) cu blonda fatală, expertul Ştefănescu declara fără a clipi: “Am spus de foarte multe ori, în calitate de critic şi istoric literar, bun cunoscător al biografiei lui Eminescu: dacă Eminescu ar fi trăit astăzi, în mod sigur ar fi membru al PNŢCD”

N-aveam ce face de mărţişor? M-a pus necuratul să caut pe internet, să văd cine nu poate dormi de grija mea. Aşa l-am găsit pe Alex. Ştefănescu, reconvertit la spaţiul virtual în Literatura de azi. Omul ţine un fel de rubrică-dicţionar, “Scriitori văzuţi din avion”, unde îşi îndeasă, în mici pastile de inteligenţă caracteristică, frivolităţile despre lumea literară.

Fireşte vorbim de acelaşi personaj care, acum doi ani, cocheta cu literatura şi cu Elena Udrea. În aprilie 2012, după ce-a semnat un protocol de colaborare (!) cu blonda fatală, expertul Ştefănescu declara fără a clipi: “Am spus de foarte multe ori, în calitate de critic şi istoric literar, bun cunoscător al biografiei lui Eminescu: dacă Eminescu ar fi trăit astăzi, în mod sigur ar fi membru al PNŢCD”. Bietul Mihăiţă se ştie ce opţiuni falimentare a avut în gazetăria politică de odinioară. Dar parcă atît de iresponsabil tot nu-l ştiam, încît să se înscrie azi într-un partid din care o parte era la putere, altă parte a fost în opoziţie, iar tot restul e sforăitor reprezentat de-un ziarist expandat. Să te faci ţărănist şi să fii coleg cu Alex. Ştefănescu presupune un dublu dezavantaj.

Ei bine, acest dansator de cazacioc prin saloanele cu vitrine se gîndeşte să deturneze o frază confesivă a mea, prin care mă declaram independent faţă de toate grupările de interese culturale din prezent. Mai adăugînd oleacă de frişcă ironică, Ştefănescu se căzneşte să întoarcă albul în negru, să schimbe calitatea în defect, să persifleze neapartenenţa la vreun grup de presiune. Rezultă un articol de dicţionar sui-generis: “LASZLO ALEXANDRU. În pretinsele sale articole polemice, Laszlo Alexandru practică violența verbală. El este foarte mîndru de comportamentul lui agresiv. Se consideră un fel de erou dintr-un film american, care luptă singur cu o întreagă armată de adversari: «Am izbit roată cu frazele mele polemice, fără a menaja nici un grup sau grupuleţ». Pe marginea unor drumuri de munte poate fi văzut cîte un panou de avertizare pe care scrie: «Atenţie, cad pietre!». În mod similar, bătăiosul publicist de la Cluj ar trebui să poarte agăţată de gît o pancartă cu inscripţia «Atenţie, Laszlo Alexandru izbeşte roată!»”.

Pentru propagandistul dibaci care este, admit că a izbutit o figură ingenioasă, atunci cînd m-a încondeiat “din avion”. Lumea, dacă citeşte un articol de dicţionar, e convinsă că primeşte informaţii obiective şi corecte, nu băşcălie şi reglare de conturi. Că doar n-o fi Ştefănescu un fel de Flaubert, să ne scrie despre ideile primite de-a gata: “Girafă = Cuvînt pe care-l foloseşti cînd, din politeţe, nu vrei să spui despre o femeie că seamănă cu o cămilă. Gotic = Stil arhitectural ce îndeamnă la credinţă mai mult decît celelalte stiluri. Gras = Oamenii graşi ştiu să înoate fără să înveţe. Nu-s pe placul călăilor: li se taie greu gîtul. Nod gordian = E ceva care are legătură cu antichitatea. (Un mod al anticilor de a-şi lega cravata.)”.

Mereu am fost de părerea că un critic literar trebuie nu să zboare cu avionul, în scrierile sale, ci să cerceteze terenul cu lupa. La sintezele cu gabarit depăşit, încropite după ureche, omul şi-a dovedit dexteritatea. Partea de analiză reprezintă călcîiul cît casa al acestui nou Ahile. Mă gîndesc că dicţionarul e sufletul epocii moderne şi e păcat să fie scris din perspectivă unilaterală. Aşa că o să-i dau o mînă de ajutor.

ALEX. ŞTEFĂNESCU. Proeminent opozant al regimului comunist, care a lucrat în ultimii ani înainte de revoluţie ca ziarist la Scînteia tineretului. Şi-a ilustrat verticalitatea printr-un text de ziar cu fierbinţi omagii, în preajma ultimului congres PCR din toamna anului 1989. Valurile vieţii şi abilitatea personală l-au împins apoi spre România literară, unde a pus umărul la impunerea valorii culturale. În primăvara anului 1990 se pronunţă cu entuziasm despre volumele foştilor disidenţi: “Gherla, poate cea mai bună carte a lui Paul Goma şi una din marile cărţi ale literaturii române. (…) Rareori se ajunge în literatură la un asemenea grad de autenticitate!”. Culorile curcubeului constituie “un document excepţional, de mare valoare istorică şi psihologică”. “Scrisul lui Paul Goma, sobru, lipsit de podoabe, ursuz chiar, are o frumuseţe bărbătească şi se dovedeşte eficient în transmiterea emoţiilor.”

Consecvenţa scrisului şi buna-credinţă sînt principalele însuşiri ale lui Alex. Ştefănescu. Îndată ce conducerea României literare s-a certat cu Paul Goma, comentatorul şi-a reafirmat cu tărie diagnozele, fără a le schimba cîtuşi de puţin: “Paul Goma nu este prozatorul de mare anvergură, capabil să zguduie conştiinţele”. “Atunci cînd a făcut numai literatură, bazîndu-se exclusiv pe presupusul lui talent literar, în absenţa unui scandal politic care să-i promoveze cartea, Paul Goma nu a reuşit să se impună atenţiei publicului.”

Perseverenţa ideilor îi ghidează mereu paşii. În polemica dintre Octavian Paler (care cerea implicarea intelectualilor în politică) şi Nicolae Manolescu (care pleda pentru neutralitatea politică a scriitorilor), a fost de partea ultimului. Şi a învins. În polemica dintre  Eugen Simion (care proclama “apolitismul”) şi Nicolae Manolescu (care îşi pregătea decolarea către spaţiul politic) a fost de partea ultimului. Şi iar a învins. A mai stat niţel să vadă rezultatele alegerilor şi, îndată ce-a venit democraţia la putere, a declarat bombastic în România literară că el şi-ar da şi viaţa pentru noul preşedinte Emil Constantinescu. De ce după scrutinul electoral, dar nu înaintea lui? Eh, detalii…

La scurt timp a fost numit de noua putere în Consiliul de Administraţie al TVR. O miraculoasă ecloziune l-a scos la iveală pe dramaturg. Nu contează că, din cele afirmate de presa răutăcioasă, producţia teatrală a lui Alex. Ştefănescu nu valorează două parale. A fost totuşi cumpărată cu sume fabuloase de Televiziunea Română, pe unde autorul se agita cu treburi. După ce s-a parafat business-ul şi s-au pus biştarii la teşcherea, s-a ofilit şi muza graţioasă a talentatului comediograf. Cînd a plecat apoi geologul cu barbişon din Palatul Cotroceni, învins de sistemul ticăloşit, n-au lipsit gazetarii fără talie care şi-au mărturisit decepţia faţă de personalitatea geostrategică plutind încet la linia orizontului. Între ei: Alex. Ştefănescu. Recunoştinţa pentru cel care te bagă-n pîine e marfă rară prin Balcani.

Activismul social al lui Alex. Ştefănescu merge în paralel cu agitaţia lui culturală efervescentă. Omul se consideră critic literar. Dar e la ani lumină de magistrul său Nicolae Manolescu, la care opera literară e disecată, iar valoarea ei e argumentată, demonstrată. Ştefănescu, el, se lungeşte la o şezătoare cu cititorii, cărora le povesteşte firul epic al unui roman, micile picanterii din biografia unui poet (fleacuri la care a asistat personal, aşa că se pune chezaş pentru banalităţile pe care le înşiră). Vorbeşte mult pentru a povesti, dar e incapabil să analizeze.

Unde mai pui că a rămas încremenit în proiectul “rezistenţei prin cultură”, aşa că ne repetă de trei ori pe zi că, în literatură, nu contează caracterul, ci doar talentul; nu se apreciază eticul, ci doar esteticul. El, bietul, oricum nu-i în stare să judece, se limitează să proclame: tu ai talent! tu n-ai talent!. Şi, ca un copil mare, îşi închipuie că lumea stă în părerile sale, clădite pe multă diegeză, vax analiză şi amplă conjunctură.

Deşi în faţa reflectoarelor ne asigură că nu-i pasă de vîna (i)morală a scriitorului evaluat, dacă-i punem opţiunile cap la cap ajungem în pragul apoplexiei. Marii comunişti sînt gratulaţi ca talentaţi, sau măcar ca bine intenţionaţi. Iată ce scrie despre opera lui Titus Popovici: “Recurgînd la o definiţie lapidară, s-ar putea spune că Străinul şi Setea sînt romane false scrise cu talent, cu evident şi incontestabil talent”. (Să admiri talentul cu care e scris un roman fals e ca şi cum ai fi gropar şi ai admira cravata mortului.) Iată şi alte gogomănii sforăitoare: “Decenii la rînd, Zoe Dumitrescu-Buşulenga este o prezenţă luminoasă în viaţa publică. Întrucît face complimente la scenă deschisă lui Nicolae Ceauşescu, după modelul artiştilor renascentişti care dobîndeau, prin omagii, protecţia cîte unui principe, este dezaprobată sever de liderii de opinie din mediile intelectuale. În severitatea lor se descifrează însă nu numai intransigenţa morală, ci şi o anumită iritare faţă de siguranţa şi aplombul cu care Zoe Dumitrescu-Buşulenga se manifestă ca om de cultură, ţinînd conferinţe în faţa unor săli arhipline, apărînd la televizor, conducînd instituţii importante, călătorind în străinătate”. (Acuma, cine vrea îşi aminteşte că, pe vremea lui Nea Ceaşcă, eram nu în Renaştere, ci în Evul Mediu întîmplător. Coana Zoe a fost printre cei mai febrili agenţi ai cultului personalităţii. Cînd intraseră hiperbolele în criză, a sărit ea să ne explice cu epoca lui Pericle. A condus într-adevăr, pe chestia asta, diverse instituţii prestigioase – dar n-aş vrea să uit rolul ei în moartea lui Dinu Pillat, pe care coana Joiţica l-a dat afară de la Institutul “Călinescu”. Aportul ei ca agent de influenţă al ceauşismului în Occident e de-asemeni incontestabil. Una peste alta, rîndurile admirative ale lui Alex. Ştefănescu se vădesc de-un cinism stupefiant.)

Gazetăria stalinistă din anii ‘50 a fostului şef peste huniunea scriitorilor e răsfăţată de criticul pornit să mîngîie giuvaeruri: “ceea ce este valoros în creaţia lui D.R. Popescu iese lent şi impunător din acest noian de colaborări nesemnificative, aşa cum iese un submarin din adîncuri şiroind încă de apă”. Eh, da, lupta chiaburilor împotriva colectivizării e mereu fascinantă. Altă slăbiciune a lui Ştefănescu a fost Păunescu, organizatorul isteriilor cu “Cîntarea României” pe stadioanele patriei şi principalul ideolog ceauşist în publicistica militantă. Apa de trandafiri clăteşte cele mai otrăvitoare frenezii: “Campania dusă în perioada postdecembristă împotriva lui [Adrian Păunescu] face să se uite că a scris şi poeme valoroase, nepropagandistice”.

În schimb autorii care şi-au pus cu adevărat pielea la saramură, în lupta pentru democraţie, sînt persiflaţi subţire, declaraţi netalentaţi sau pur şi simplu ignoraţi. Literatura lui Paul Goma “a început să se prăbuşească” (sic!), Dan Petrescu e “un scandalagiu care maimuţăreşte lumea bună”, Liviu Antonesei şi Luca Piţu sînt omişi din lăbărţata Istorie a literaturii române contemporane, Dorin Tudoran şi Dan Deşliu figurează pe-acolo doar cu fotografia.

“Critica-te-ar Ştefănescu” va fi azi-mîine o tandră felicitare, la fel cum, odinioară, “lăuda-te-ar Bogdan Duică” era un nostim blestem.

 

“Vedea-te-aș în vreo fițuică

Pus cu litere de-o șchioapă.

Curge-ți-ar pe-o nară țuică,

Pe cealaltă numai apă.

Lăuda-te-ar Bogdan-Duică

Și pupa-te-ar Popa Iapă!

(articol preluat de pe blogul autorului http://laszloal.wordpress.com)

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *