După ce detaşamentul nostru muncă ieşise dintr-un sat ucrainean în plină iarnă, cu zăpadă abundentă şi vânt năprasnic, mărşăluiam pe un drum de ţară, cu uneltele pe umăr, către un alt loc de muncă, încă necunoscut. La un moment dat s-a tras asupra noastră, un tir destul de puternic, care ne-a determinat să ne zvârlim uneltele şi s-o luăm la sănătoasa. Unii dintre camarazii noştri, nimeriţi de gloanţe, au rămas acolo în zăpadă. Asta se întâmpla în iarna lui 1943 – 1944.

După ce detaşamentul nostru muncă ieşise dintr-un sat ucrainean în plină iarnă, cu zăpadă abundentă şi vânt năprasnic, mărşăluiam pe un drum de ţară, cu uneltele pe umăr, către un alt loc de muncă, încă necunoscut. La un moment dat s-a tras asupra noastră, un tir destul de puternic, care ne-a determinat să ne zvârlim uneltele şi s-o luăm la sănătoasa. Unii dintre camarazii noştri, nimeriţi de gloanţe, au rămas acolo în zăpadă. Asta se întâmpla în iarna lui 1943 – 1944.

Am trecut în fugă un deal şi dincolo de el l-am întâlnit pe fostul meu ajutor de muncă, harnicul şi cinstitul Béla Hirsch, din Târgu Mureş.

Am rămas împreună. Ca să nu fim văzuţi de pe şosea am intrat în pădure, având grijă să mergem în aşa fel, încât să nu pierdem din vedere drumul. După vreo două ore de mers, am văzut în depărtare doi oameni. Ne-am ascuns iute, să nu fim văzuţi şi am rămas pitiţi, nemişcaţi, printre copaci. Când s-au apropiat, i-am recunoscut că erau doi camarazi din unitatea noastră, originari din Târgu Lăpuş, pe nume Rosenfeld şi Izsák. Se rătăciseră şi ei. Au începutul să ne relateze despre cum se rătăciseră, dar nu aveam vreme de stat la poveşti. Eram preocupaţi de faptul că în curând se va întuneca, se va înteţi gerul şi era aproape imposibil să găseşti loc de dormit pentru patru persoane. În plus, tuspatru, ar mai fi trebuit să ne potolim foamea care ne măcina măruntaiele. Din cauza stratului gros de omăt şi ninsorii nu ne puteam da seama dacă la orizont se afla vreun cătun sau altă aşezare omenească. Am aşteptat să se întunece de tot ca să ne putem ghida după eventualele luminiţe din ferestre şi aşteptările nu ne-au fost înşelate. Am găsit o casă de localnici care după insistenţele noastre, promisiunea că vom pleca deîndată ce se va lumina de ziuă şi în schimbul a două ace de cusut, ne-au găzduit şi ne-au mai dat şi câţiva cartofi copţi şi o cană cu lapte. Dis de dimineaţă am mulţumit gazdelor şi am luat-o din loc.

Ne-am continuat drumul tot prin pădure, cu ochii aţintiţi la drum şi curând am văzut venind spre noi doi oameni cu doi cai. Când s-au apropiat i-am recunoscut pe alţi doi camarazi de ai noştri: Rosenberg din Periceni – un sat renumit pentru zarzavaturile cultivate acolo – şi Andrei Reich, dentist din Oradea.  După scurt timp, a mai apărut încă un drumeţ care s-a dovedit a fi un alt camarad pe nume Izsák, blănar din Oradea. Eram deja şapte la număr şi mergeam depănându-ne păţaniile care mai de care mai primejdioase. Iar caii ne urmau şi ei. Seara am procedat la fel ca în ajun. Am ajuns la o casă de ucraineni pe care i-am rugat să ne primească până a doua zi în zori şi să ne adăpostească şi caii şi să le dea ceva fân. Am primit şi ceva cartofi  fierţi, după ce le-am dat câteva ace de cusut. Dimineaţa, când să plecăm, gazdele ne-au anunţat că noaptea ni se furaseră caii… Nu ne-a părut rău după ei, că nu ne fuseseră de nici un folos meritau o soartă mai bună decât să însoţească pe noi şi să mănânce din cartofii noştri îngheţaţi, copţi pe vreascuri.

Ziua trecu, la fel ca cele dinainte. Problema s-a ivit seara, când s-a lăsat gerul şi cei şapte tovarăşi de drum trebuiau să-şi găsească un culcuş pentru noapte. Dar iată că am dat de o casă mai mare, dar ne era teamă să ne arătăm toţi şapte deodată, ca să nu speriem gazdele. Am hotărât să merg eu înainte şi să vorbesc cu oamenii şi apoi să le fac semn şi celorlalţi să vină după mine. Era întuneric şi în casă şi afară, dar am bătut, totuşi, în geam. Mi-a răspuns o voce bărbătească. I-am spus că aş dori să înnoptez acolo. Gazda a ieşit din casă şi a venit spre mine. Atunci i-am zis că nu sunt singur, suntem şapte, şi le-am făcut semn tovarăşilor mei să se arate şi ei. Am intrat cu toţii în casă şi ucraineanul ne-a adus două maldăre de paie pe care le-a aşternut pe jos, i-am promis că în zori plecăm din casă şi în câteva minute am adormit buştean cu toţii.

La un moment dat simt că gazda mă trezeşte. Casa era luminată ca ziua. Îmi spune că luase foc casa vecinului şi să plecăm. Eu îmi ziceam în sinea mea că până nu ard paiele de sub mine nu am să mă mişc. atâta eram de ostenit. Şi m-am culcat la loc. Am fost lăsat în pace să dormim până dimineaţa. Când ne pregăteam de plecare, a apărut şi gazda. Cu o pâine şi o oală de lut plină cu lapte şi ne-a îmbiat să mâncăm.  Am împărţit pâinea în şapte şi am dat oala din mână în mână ca să sorbim fiecare din ea. I-am mulţumit gazdei pentru omenie şi ne-am dus mai departe.

Tocmai când să trecem drumul ca să intrăm din nou în pădure auzim „Halt!” şi vedem , apărând ca din pământ trei ucraineni în uniforma neagră a gărzilor naţionale. S-au apropiat de noi şi unul care ştia nemţeşte a început să ne interogheze. I-am spus eu în limba germană că ne rătăcisem şi acum căutam drumul spre casă. Au început să cotrobăie prin  rucsacii noştri, dar n-au găsit nimic care să merite confiscat şi nici vreun semn că am fi fost evrei, pentru că atunci nu am fi scăpat cu viaţă. Din câte ştiu aceşti naţionalişti executau toţi evreii întâlniţi în cale.  Atunci, observând că Izsák, cel din Oradea, avea nişte cizme mai acătării, l-au obligat să se descalţe şi i-au aruncat în schimb nişte pantofi de damă scâlciaţi mărimea 37 – 38.

Cum stăteam acolo mâhniţi, cu Izsák desculţi şi neajutorat, apar două femei înarmate, purtând aceleaşi uniforme negre. Ne-a îngheţat sângele în vine… Ne-au luat şi ele la întrebări. Le-am relatat, tot în nemţeşte aceeaşi poveste, dar m-am plâns şi de cât de neomenos se purtaseră camarazii lor, luând cizmele acestui om şi am arătat către Izsák care era desculţ şi la pantofii de damă de alături. Femeile nu au mai spus nimic şi au plecat.

Noi rămăsesem pe loc, descumpăniţi, când am văzut că zboară către noi una dintre cizmele lui Izsák şi, peste un minut, cealaltă. I-am luat repede şi, la înţelegere cu proprietarul lor, le-am tăiat carâmbii ca să nu se mai vadă că sunt cizme, părând nişte ghete mai vechi. Abia atunci am observat buncărul din care ieşiseră luptătorii ucraineni. Repede ne-am continuat drumul prin pădure.

La un moment dat am văzut pete mari de sânge pe zăpadă, deloc încurajatoare, dar ne-am văzut de drum, destul de speriaţi. Peste puţin timp am dat de nişte sănii răsturnate, obiecte gospodăreşti sparte, aşternuturi rupte şi cai deshămaţi afundaţi în zăpadă care nu mai reuşeau să iasă din nămeţi. Noi ne-am continuat drumul, pe cărare, în şir indian.

După vreo două ore de mers am întâlnit doi jandarmi maghiari de campanie. După un interogatoriu minuţios ne-au escortat la o unitate maghiară de grăniceri. Comandantul, deloc bucuros de sosirea noastră, a celor de la detaşamentul de muncă, a dat ordin să stăm până dimineaţa într-un colţ desemnat pentru noi…Bucătarii ne-au adus tăiţei cu marmeladă care ni s-au părut o adevărată mană cerească. Dimineaţa ne-au escortat până la o gară mică din Cehia, ca să aşteptăm mărfarul. Vestea că eram în gară s-a răspândit repede prin sat şi nişte evrei de acolo ne-au adus ceva de-ale gurii.

După ce ne-au urcat în mărfar au zăvorât uşa vagonului şi nu au deschis-o decât peste o zi şi jumătate, când am ajuns la Debreţin, unde ne-au predat poliţiei care ne-au predat la Huszár Laktanya (Cazarma husarilor). Aici ne-am întâlnit cu alţi oameni proveniţi tot de la detaşamentul de muncă. După vreo două săptămâni de interogatorii efectuate de ofiţeri tineri, care se distrau cu aceasta,  am fost îmbarcaţi într-un alt mărfar şi duşi înapoi în Ucraina, în oraşul Kaluş, unde ajunseseră unităţile noastre de bază. Curând, în 1944 aveam să fim luaţi prizonieri de sovietici, rămânând alţi patru ani în prizonierat.