Tata făcuse o antenă specială, cu nu știu câte elemente, de care era tare mândru. Și avea și de ce, pentru că prindea cristal două programe rusești. Iar în zilele senine vedeam (cu pureci) TV Chișinău. Acum eram pe Odessa, care dădea cele mai grozave filme pe care le-am văzut în viața mea. Ne uitam la Omul invizibil. Rușii aveau filmele dublate, așa că eu, cu bruma de engleză de clasa a cincea, nu pricepeam nimic.Mă rugam de tata să-mi traducă. Îmi spunea din când în când chestiile mai importante, în rest mă tot îndemna să mă descurc.

Știu perfect după amiaza aia de duminică. Era iarnă și frig și ne uitam la televizorul nostru pe care scria cu litere chirilice TEMP, sau așa ceva.

Tata făcuse o antenă specială, cu nu știu câte elemente, de care era tare mândru. Și avea și de ce, pentru că prindea cristal două programe rusești. Iar în zilele senine vedeam (cu pureci) TV Chișinău.

Acum eram pe Odessa, care dădea cele mai grozave filme pe care le-am văzut în viața mea. Ne uitam la Omul invizibil. Rușii aveau filmele dublate, așa că eu, cu bruma de engleză de clasa a cincea, nu pricepeam nimic.

Mă rugam de tata să-mi traducă. Îmi spunea din când în când chestiile mai importante, în rest mă tot îndemna să mă descurc.

Așa era el: de principiul că fiecare are problemele lui, la care să încerce să găsească singur soluții. La matematică mă ajuta doar când vedea că stau pe o temă o jumătate de zi. Nu m-a ajutat la desen niciodată, deși desena tare frumos (spre deosebire de mine). Spunea întotdeauna că el a luat destule note la viața lui și nu mai vrea să ia și pentru mine. Atunci mă cam necăjeam pe el din cauza asta. Așa cum necăjită eram că nu vrea să-mi traducă ce vorbesc actorii în Omul invizibil.

La cinema mergeam foarte des cu el și cu mama. Nu se punea problema să-mi citească cineva ce scrie pe ecran. Stăteam cuminte, mă uitam și încercam să ghicesc ce se întâmplă. Când eram tare plictisită și în sală lume puțină, mă plimbam încetișor pe la capetele rândurilor până se termina filmul.

Am făcut asta la un film italian alb-negru, habar n-am care.

Îmi amintesc de toate astea când mergem la mall, la cineplex. La filme de animație în 3D și dublate în românește. Mă gândesc că aș fi leșinat atunci, la zece ani, să știu că omul invizibil poate vorbi și pe românește. Și că poate sări de pe ecran direct la mine-n brațe. Spunem de multe ori că în ziua de azi copiii sunt nerecunoscători, nemulțumiți, lipsiți de respect, nedoritori să citească.

Poate că noi îi facem să devină așa.

Am de multe ori impresia că noi, adulții, am intrat într-o cursă în care încercăm să le ușurăm viața, să le înfrumusețăm copilăria, să-i scutim de traume de orice fel. Să nu ne mirăm, deci, că vor alege de fiecare dată calea mai ușoară. Și că se vor simți neputincioși în fața unei situații dificile.

Nu spun că trebuie să ne întoarcem la vremurile copilăriei mele. Și Doamne ferește să spun vreodată că atunci era mai bine.

Mă întreb doar dacă n-ar fi mai reconfortant pentru noi și pentru copii să încercăm să nu le mai facem copilăria memorabilă. Să-i mai lăsăm din când în când să se plictisească. Să-i lăsăm să mai găsească și singuri soluții.

Nu știu cum ar fi mai bine.

Numai mă întreb din când în când.