Eva Szmuk: DE la GYÖRGY KONRÁD CITIRE… (II)

Omul care învaţă are datoria faţă de el însuşi să-şi completeze cele mai diferite feluri de gimnastică cu exerciţii de imaginaţie empatică. Consider a fi o sarcină pedagogică – pretutindeni în Europa – imaginarea până în detalii a acelui eveniment, până la spasmul sufocant din camera de gazare ce a avut loc cu şaptezeci de ani în urmă. Este de înţeles că părinţii de astăzi nu vor să-şi imagineze propriii lor copii pe acel drum, de la rampa gării până la cuptor. Însă simpatia şi compătimirea sunt aptitudini sufleteşti fără  a căror exersare nu există inteligenţă morală.

 

Naţional-socialiştii aduceau argumente serioase în favoarea unei munci temeinice. Dacă-i ucideai pe evrei, nu se puteau scula şi răzbuna. Victoria definitivă pretindea o soluţie definitivă, Endlösung, adică soluţia finală. Astăzi, după şaptezeci de ani, interesează mai degrabă calea care a dus de la vorbă la faptă  şi la ceea ce a urmat – antecedentele şi consecinţele, mobilizarea populist-fascistă, edificarea dictaturii şi definirea duşmanului din care avea să rezulte şi determinarea ca duşman.

Celălalt, denumit periculos, era evreul.

În timpul războiului atât Germania cât şi Europa suferea de boala dezinteresului apatic. Celelalte popoare păreau a fi mai leneşe în privinţa extirpării evreilor şi mai puţin decise decât germanii.

Cu puţină muncă de reeducare un vecin prieten poate fi prefăcut în vecin ucigaş – prin definirea alterităţii, prin formarea noţiunii abstracte a duşmanului. Este înfricoşător cât de repede se desfăşoară acest proces. Şi războaiele balcanice de la sfârşitul secolului douăzeci sugerează acest fenomen. Vecinul şi prietenul punea cuţitul la gâtul vecinului şi prietenului. Şi dacă-l străpungea, apărea lipsa, vidul, – vecinul, prietenul nu mai era. Brigăzi de asalt, propagandă centrală, conducătorul arăta cu degetul cine este duşmanul, pricinuitorul sorţii nenorocite a naţiunilor. Naziştii declaraseră demult că nu mai există stat de drept. Că baza creştinătăţii, Vechiul Testament, nu mai este valabil şi că nu mai există Isus evreul, nu există decât conducătorul, Hitler. Din acel moment moartea copiilor evrei era consfinţită.

Apreciez performanţa numeroaselor oraşe germane de a fi reconstruit  sinagogile incendiate sau cel puţin de a fi marcat cu un monument locul unde fuseseră înălţate.

Omul care învaţă are datoria faţă de el însuşi să-şi completeze cele mai diferite feluri de gimnastică cu exerciţii de imaginaţie empatică. Consider a fi o sarcină pedagogică – pretutindeni în Europa – imaginarea până în detalii a acelui eveniment, până la spasmul sufocant din camera de gazare ce a avut loc cu şaptezeci de ani în urmă.

Este de înţeles că părinţii de astăzi nu vor să-şi imagineze propriii lor copii pe acel drum, de la rampa gării până la cuptor. Însă simpatia şi compătimirea sunt aptitudini sufleteşti fără  a căror exersare nu există inteligenţă morală.

Iar acum să-i vedem pe făptaşi. Trebuia să fi simţit un fel de satisfacţie.

Am terminat treaba, i-am aranjat şi pe ăştia, nici ăştia nu mai există – Să fim sănătoşi!

Învăţând că pricina nefericirii lor sunt evreii sau alţi adversari politici, de acum  puteau fi fericiţi. Distanţarea ulterioară de istoria din trecut îşi are originea în protejarea sentimentului de demnitate. Nu vrem să credem că apropiaţii noştri, înaintaşii noştri, germani, unguri sau oricare europeni au comis aşa ceva.

Mai mult. Nu ferim doar comunitatea noastră naţională, de suspiciunea privind ruşinoasa  pată a genocidului colectiv, ci întreaga rasă umană, căci este imposibil ca oameni cu mintea întreagă, nu nişte analfabeţi, să fi făcut aşa ceva! Însă ucigaşii nu erau iniţial strâmbi, au devenit strâmbi – în cursul muncii. Acasă erau taţi, fii, fraţi, prieteni. Apoi plecau la serviciu, făceau ce aveau de făcut, după munca bine făcută consumau o băutură. Aveau sentimentul reuşitei asemenea măcelarului care într-o zi a dat gata mai multe vite aduse la tăiere.

Evreii – după ce au ieşit din izolarea premodernă – au invadat cultura europeană, dând naştere acolo unor opere mondiale, fără a se izola de curentele artistice europene. Pictura, poezia, muzica trebuia să fie în primul rând pictură, poezie şi muzică şi numai ulterior a venit vorba că autorul era evreu, ceea ce din punctul de vedere biografic era interesant, dar ca fapt estetic nu era determinant.

Pe evrei nu-i separă cea mai simplă linie de clasificare – limba. Graiul şi literatura evreiască sunt poliglote. Evreii erau europeni angajaţi. În Europa ei reprezentau Europa Occidentală, chiar dacă erau originari din Europa Răsăriteană. Era în interesul lor să descopere Europa, s-o unească şi să pună accentul pe universalitatea culturii vizavi de delimitarea  etnică. Cu cât mai largă şi mai pluralistă este comunitatea, evreii cu atât mai firesc îşi găsesc locul în ea.

Dar să nu uităm că în căutarea unui loc de unde nu vor fi excluşi, evreii se răspândiseră aproape pe tot mapamondul. Căutau tihnă, dar între timp au învăţat să existe ca minorităţi în condiţii de nelinişte şi s-au obişnuit să fie minoritari. Din această cauză nu le este uşor să fie majoritari într-un stat evreiesc…

Trebuie să existăm şi să ne apărăm membrii de familie. Trebuie să dăinuim, amestecaţi în mulţime şi izolaţi, transmiţând o moştenire care este a tuturor celor care o vor, cărora le trebuie, dar care se lasă cu toată greutatea îndeosebi pe umerii evreilor. Vreau sau nu, sunt moştenitor.

Pot să mă joc de-a v-aţi ascunselea cu factorul poştal când aduce o scrisoare pe numele meu, îi pot spune că adresantul s-a mutat. Nu este obligatorie preluarea unei ştiri privind împuşcarea şi aruncarea în Dunăre a unui prieten. De ce a fost aruncat în Dunăre acel prieten? Acum să-l dau uitării şi eu? În schimb, dacă nu arunc în Dunăre imaginea prietenului, aceasta mă va împovăra, voi fi obligat să mă gândesc la el şi la tot ce se leagă de soarta sa.

Sunt evreu în comunitatea limbii maghiare, în mare parte mă aflu aici în Ungaria şi deşi am avut ocazia să plec de aici, n-am făcut acest lucru, poate din cauza unei alte fidelităţi, pentru că am înţeles că am de-a face şi cu cei care vorbesc aceeaşi limbă, pe care-i văd în jurul meu când privesc pe fereastră, care mi-au fost colegi de şcoală, oameni cu care ne-am întrunit în jurul mesei la o discuţie, şi cu care m-a adunat în diferite paturi scânteia, lumina rătăcitoare a dragostei.

După 1945 şi comunismul era anti-evreiesc, chiar dacă existau evrei în aparatul de partid şi în poliţia politică. Baza existenţială a burgheziei evreieşti a fost lichidată. înainte de cel de al doilea război mondial evreii nu au căutat să intre în sectorul de stat, nici în birocraţie, preferând sectorul particular, industria şi comerţul proprietate particulară.

Din această cauză au fost consideraţi  duşmani de clasă. în consecinţă

o parte a supravieţuitorilor a plecat în 1945-48 sau mai târziu, când a

fost posibil. Comuniştii şi foştii aparţinători mai mărunţi de partidul de extrema dreapta (kisnyilasok) s-au potrivit de minune în  adversitatea lorfaţă de burghezie, bancheri şi au ridicat în slăvi munca fizică în contrast cu munca intelectuală. Noul antisemitism ce se răspândeşte alături de neofascism este alimentat deopotrivă de anticapitalism şi anticomunism. Radicalismele atât de stânga cât şi de dreapta se pot uni în ele.

Moştenirea evreiască a făcut parte de la bun început din moştenirea europeană.

Dacă în zilele noastre li s-ar spune evreilor să se care din Europa cu 

calabalâcul lor, ei ar fi nevoiţi să ia cu ei biblia, colecţia de opere ale autorilor evrei despre actori evrei, chiar cu acest unic transport ar lăsa în urmă o lipsă surprinzătoare. Din Europa creştină ar dispărea creştinătatea.

Dar dacă din moştenirea  evreilor ar trebui scos tot ceea ce au învăţat e i de la neevrei, confuzia nu ar fi mai mică. Rezultă că moştenirile nu pot fi despărţite unele de altele, ele s-au mutat, crescut una într-alta.

După emanciparea evreilor, oraşe ca Berlinul, Praga, Varşovia şi Buda-

pesta (lista ar mai putea continua cu multe alte nume de capitale) au în-florit, dar înflorirea nu putea fi omogenă şi monocoloră. Pentru ca să nu existe în cadrul lor evrei, porţile trebuiau închise şi întrecerea trebuia limitată. Oraşele de unde evreii au fost trimişi la moarte nu au devenit mai bogate. Cu cât sunt mai puţine culori, cu atât mai cenuşiu şi mai plictisitor devine totul.

După şaptezeci de ani, nevoia căinţei nu mai este cu adevărat reală, dar crima se află îngropată sub pragul tău şi mereu se zbate pentru a ieşi la suprafaţă, reiese că nu se poate trece peste ea şi este de neuitat.

Dacă germanii continuă să participe activ la construcţia Europei, dacă nu vor dinadins să se încuie, atunci trebuie să-i vadă pe evrei care s-au

apucat mai devreme de această muncă, să ţeasă ce poate fi ţesut laolaltă.

Tocmai asta era vina evreilor în ochii naţional-socialiştilor germani

Comunitatea internaţională, O.N.U. şi Uniunea Europeană nu a fost în     

stare până în zilele noastre să decidă care suveranitate consideră a fi mai importantă, a guvernelor sau a cetăţenilor – Deoarece până în zilele noastre respectabilitatea minorităţilor etnice şi religioase din cadrul statelor nu a devenit una din ideile de bază ale convieţuirii umane, însăşi Uniunea Europeană fiind o asociere a statelor naţionale şi nu a europenilor,în prezent umanismul şi libertatea europeană încă nu se bucură de o garanţie sigură.

(Va urma)

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *