George Farkas: ÎN VÂRTEJUL SIMŢĂMINTELOR

Ştiu, sună cam dramatic (şi recitind titlul îmi pare scris de altcineva). Şi totuşi, el ilustrează cu fidelitate starea mea de spirit din aceste zile premergătoare vizitei la Cluj. Se pare însă că nu sunt singur în această ciudată şi tulburătoare situaţie. Ieri seara am primit un mesaj de la Paul, prieten din fragedă copilărie, acum profesor şi cercetător la o universitate din SUA: ,,Nu pot veni la Cluj, în 26-27 trebuie să fiu altundeva. Îmi pare rău…Adică nu prea ştiu…Rana e prea adâncă. Dacă eşti cumva pe aproape, vezi şi tu ce s-a intâmplat cu casa de pe Cloşca, unde am copilărit.”

Ştiu, sună cam dramatic (şi recitind titlul îmi pare scris de altcineva). Şi totuşi, el ilustrează cu fidelitate starea mea de spirit din aceste zile premergătoare vizitei la Cluj. Se pare însă că nu sunt singur în această ciudată şi tulburătoare situaţie. Ieri seara am primit un mesaj de la Paul, prieten din fragedă copilărie, acum profesor şi cercetător la o universitate din SUA: ,,Nu pot veni la Cluj, în 26-27 trebuie să fiu altundeva. Îmi pare rău…Adică nu prea ştiu…Rana e prea adâncă. Dacă eşti cumva pe aproape, vezi şi tu ce s-a intâmplat cu casa de pe Cloşca, unde am copilărit.”

În mod sigur suntem mai mulţi cei cuprinşi de aceleaşi presimţiri. Unii dintre ei vor fi prezenţi, alţii în suflet sau în gând.

De când mă ştiu n-am părăsit niciodată Clujul fără regrete, iar când mă aflam acolo, îmi era frică de momentul când va trebui să plec. Nici măcar pentru câteva zile nu părăseam oraşul cu inima împăcată. Astfel se întâmpla în vacanţele de vară, când eram trimis în tabără, dar şi peste ani, când meritele mele universitare nu s-au dovedit suficiente pentru a rămâne în oraşul iubit; şi nici după aceea, în toiul euforiei evadării din întunericul,,anilor lumină”, când fericirea mi-a fost umbrită de teama de a mă îndepărta de locul în care m-am născut şi unde m-am simţit întotdeauna ocrotit  şi, poate fără s-o ştiu, fericit chiar. Îmi era deja dor, un fel de dor ,,în avanpremieră” care curând după aceea se transforma într-o durere aproape fizică.

După ce mă conduceau la gară sau la aeroportul din Someşeni, ai mei se întorceau tăcuţi in casa de pe Paul Erlich, în spatele Sinagogii Neologe, iar eu mă gândeam la ,,oare ce-o fi făcând ei acum?”

Scena s-a repetat aproape an de an, fără ca durerea despărţirii să piardă măcar puţin din intensitate.

Prin aceleaşi clipe extrem de dificile le-a fost dat să treacă multora dintre membrii primei generaţii de evrei clujeni, născuți după  război, şi părinţilor lor, majoritatea reveniţi din infern…

Dacă aş afirma că n-au fost clipe în care îi invidiam pe cei rămaşi acasă, aproape de cei dragi, aş minţi. Ştiam că le e greu şi lor, îi vedeam uneori stând la coadă pentru mâncare, auzeam în continuu despre situația  disperată şi despre lipsa de speranţă

într-un viitor mai senin. Totuși, eram convins că soarta îi cruţase de mustrările de conştiinţă care ne chinuiau pe noi, cei care am ales comoda îndepărtare de necazurile de acolo, chiar dacă plecasem cu binecuvântarea celor rămaşi acasă.

Îmi era nespus de greu să mă împac cu ideea ,,evadării” tocmai din oraşul în care ei se întorseseră nu prea demult, în ciuda umilinţelor suferite din partea propriilor concetăţeni, care i-au  alungat sau i-au privit cu indiferenţă, în timp ce  vagoanele îi transportau spre o moarte practic sigură.

Nu i-am auzit pe părinţii mei, nici măcar o dată, învinovăţindu-i pe clujeni de cele întâmplate, sau făcându-i părtaşi la mârşăvie. Nu am aflat decât foarte târziu – şi din alte izvoare – despre ghetoul improvizat la Cărămidărie, sub şoproanele căruia au fost înghesuiţi ,asemenea vitelor, 18.000 de evrei din zonă, şi în doar două săptămâni au fost evacuați în vagoanele morții spre destinaţii ca Auschwitz, Buchenwald, Bergen Belsen.

Tot din alte surse mi-a fost dat să aflu despre lagărele unde ai mei au fost martori la exterminarea rudelor şi prietenilor lor, dar din care, prin cine ştie ce minune, frații Farkas, sora lor şi soţiile lor au reuşit să scape şi să revină la Cluj, împreună cu micul grup de supravieţuitori, bolnavi şi vlăguiţi.

N-am ştiut nimic, timp de decenii, nici despre felul în care au fost reprimiţi sau, în multe cazuri, neprimiţi, în casele lor, de foametea şi lipsurile cu care soarta i-a făcut să se confrunte din nou.

Eram deja adolescent când am auzit pentru prima oara cuvântul ,,antisemit”, nicidecum la mine acasă, ci probabil la Radio Europa Liberă. Iar când le-am povestit părinţilor mei despre colegul meu de clasă care m-a făcut ,,jidan”, ei au încercat să mă liniştească, spunându-mi că evreii nu se deosebesc cu nimic de ceilalti, lucru de care m-au şi convins de altfel – şi pentru care le sunt recunoscător şi acum.

,,Ich bin ein berliner” a scandat preşedintele Kennedy in 1963, în Berlinul de vest, exprimând intenţia guvernului american de a sprijini Germania occidentală după ridicarea Zidului. Glumind serios şi inspirat de educaţia primită acasă, la părinţi, îmi spun si eu: ,,Mă simt clujean, ca toţi clujenii”, idee la care nici un colindător nu mă va face să renunţ. Iar puţinul optimism care mi-a mai rămas, îmi spune că poate monumentul, la dezvelirea căruia vom fi prezenţi împreună cu umbrele celor dispăruţi, eveniment pe care l-am aşteptat cu atâta emoţie, reprezintă o rază de lumină…

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *