Suntem în Italia, la Cuneo, capitala provinciei cu același nume, un mic orășel universitar la poalele Alpilor Maritimi. Se apropie de trei și jumătate și dintr-o dată străzile se umplu de oameni. Și când spun ”dintr-o dată” nu folosesc o expresie plastică. La o comandă neauzită, se deschid obloane, se luminează vitrine, apar oameni care umplu terasele restaurantelor, există chiar un loc de joacă cu obiecte imense, gonflabile, care se umflă și ele toate deodată.Pauza de prânz e o adevărată instituție în Italia. Primul contact cu ea l-am avut în urmă cu aproape 10 ani, la Milano.

Pauza de prânz e o adevărată instituție în Italia…

Ajungem în jurul amiezii, spre ora 2, după ce am parcurs o autostradă nouă și complet goală. Și străzile orașului sunt la fel de pustii. Obloane trase, magazine și farmacii închise, nici un trecător.

De pe o străduță laterală ies două călugărițe. Cu pas vioi se îndreaptă spre un Fiat Panda gri și dispar și ele într-o clipă.

Ne plimbăm agale prin centru, studiem reclamele, îmi notez câte un cuvânt pe care îl căutam de mult prin dicționare.

Singurul zgomot vine dintr-un restaurant arăbesc. Înăuntru doar vânzătorul de șaorma dă din cap în ritmul muzicii care bubuie ca pe Lipscani.

Suntem în Italia, la Cuneo, capitala provinciei cu același nume, un mic orășel universitar la poalele Alpilor Maritimi.

Se apropie de trei și jumătate și dintr-o dată străzile se umplu de oameni. Și când spun ”dintr-o dată” nu folosesc o expresie plastică. La o comandă neauzită, se deschid obloane, se luminează vitrine, apar oameni care umplu terasele restaurantelor, există chiar un loc de joacă cu obiecte imense, gonflabile, care se umflă și ele toate deodată.

Pauza de prânz e o adevărată instituție în Italia. Primul contact cu ea l-am avut în urmă cu aproape 10 ani, la Milano. Eram flămânzi, obosiți și nu ne venea să credem că nu găsim nici un restaurant unde să mâncăm o farfurie de paste. Trecuse de ora trei și totul era deja închis. Am ajuns până la urmă pe sfânta autostradă, unde poți mânca, scump și relativ prost, la orice oră.

După experiența milaneză, am sentimente amestecate față de pauza asta de prânz: mă irită atunci când uit de ea și mă farmecă atunci când nu mi-e foame, nu mă grăbesc și pot să savurez plimbările pe străzile pustii.

E ca un fel de joc uriaș, în care sunt implicate milioane de persoane. La ora 12 și jumătate în fiecare zi totul se suspendă, oricât de important sau presant ar fi, oamenii merg la masă, iar apoi își fac siesta. Fără excepție.

La trei și jumătate totul reîncepe, ca în basmul cu Frumoasa din pădurea adormită. Veseli, odihniți și zâmbitori, toți se întorc la lucru.

E clar că fără pauza asta de prânz Italia n-ar fi atât de renumită pentru bucătăria ei, pentru vinuri, cafea și pentru dolce far niente.

Un respiro pe care oamenii și-l permit fără excepție, care-i ajută să nu-și transforme zilele într-o goană sufocantă și fără sens.

Un fel de oftat uriaș, menit să spună că, până la urmă, viața asta nu-i așa de nasoală dacă înveți să te iei mai puțin în serios.