O croazieră pe Marea Baltică în august, se metamorfozează într-o călătorie în timp, desfăşurată în spaţiul dintotdeauna frământat al Orientului (atât de) Apropiat multora dintre noi. Printre altele se dezvăluie şi povestea Gazei, din antichitate şi până în prezentul sfâşiat de conflicte şi durere. Avansându-se ideea că – dacă s-ar instala pacea şi înţelegerea în zonă – împreună Gaza, Cisiordania şi Israelul ar putea alcătui componentele care, privite prin caleidoscopul unui visător, ar întrupa Ţara Surâsului…

 

 

Notă: Uneori privind bucățele diferite de sticlă,într-un tub,poți să vezi imagini neașteptate.  

 

Țara Surâsului

De la mama mea am auzit pentru prima oară despre această ”ţară” pe care mi-am imaginat-o, în mintea mea de copil, (să tot fi avut 5-6 ani de când figurează această amintire pe ”time line”-ul meu) ca un loc plin de bunice, căci în acea perioadă a vieții mele doar bunica zâmbea, cu zâmbetul ei înțelept, iubitor, înțelegător și șăgalnic. Eram singurul copil în toată lumea aceea, care părea că se învârteşte amețitor și amenințător în jurul meu, mătuși și unchi care îmi dădeau sfaturi și-mi puneau întrebări inutile, deranjându-mă din lumea cărților pe care le subtilizam din biblioteca tatei, adică din ceea ce mai rămăsese din ea, după atâtea evacuări de la Lupeni la Hațeg, apoi la Arad. Copiii evrei de vârsta mea, în acei ani (1940-41) nu prea aveau ce face. Grădinițe evreiești nu erau ”la modă”, la altele nu eram nici doriți, nici primiți. Pentru școli, chiar și pentru cele evreiești, eram prea mici, așa că, având conștiința inutilității noastre şi dorind să creăm cât mai puține griji părinților, care de cele mai multe ori nu erau decât sub formă de mame – tații fiind ori închiși ori deportați, ori la muncă obligatorie – ne descurcam singuri, de cele mai multe ori citind. Și trăind într-o lume bogată a propriilor noastre vise care nu erau totdeauna atât de copilărești cum ar fi fost potrivit anilor ce-i aveam. Eram serioși și preocupați de grijile adulților noștri. De frica și spaimele lor, de ce va mai fi mâine. Nu era așteptare de bine, ci teama de acel altceva care nu putea fi decât mai rău. Ceea ce lipsea copilăriei noastre era zâmbetul din ochii care ne priveau.

Ţara Surâsului – scenă din spectacol

Când în sfârșit  s-a încheiat războiul și apoi doi ani de doliu apăsător, mama a  decis să mă ducă la teatru. Satu-Mare, noul nostru oraș, avea un teatru, o trupă de artiști și un repertoriu de operete. Atunci am văzut miraculosul spectacol cu ”Țara surâsului ” celebra operetă scrisă de Franz Lehar despre prințul Su-Ciong, care s-a îndrăgostit la Viena de frumoasa Lisa, pe care a luat-o de soție și a dus-o în China țara lui îndepărtată. Prințul  zâmbea mereu, cum îi stă bine unui chinez, dar in jurul lui era mai mult tristețe. Am fost dezamăgit. Țara Surâsului nu era cea pe care mi-o imaginasem. Dezamăgirea a fost chiar totală, când după mulți ani am aflat că Franz Lehar era compozitorul preferat al lui Hitler care l-a și  decorat, în ciuda faptului că soția lui Lehar, Sophie era evreică (convertită la catolicism).

Dar am rămas în suflet cu nostalgia unei lumi cu ochii surâzători. Căci zâmbetul de pe față poate fi contrafăcut este o configurație a mușchilor faciali care poate fi produsă la comandă, după necesități sau interese. La fotograf de exemplu la atenționarea destul de stupidă ”zboară păsărica:)”. Sau în America  celebrul ”smile” profesional. Surâsul din ochi provine din suflet.

 

Mai bine mai târziu decât niciodată

Am nimerit într-o croazieră, căutând o excursie în zona statelor Baltice, a căror istorie întortocheată și stoarsă de forțele vecinilor mult mai puternici, mi-a stârnit de mult dorința de a le vizita. Mi-am zis că oricum  croaziera nu este decât ”vehiculul” care mă va purta prin orașele care sunt ținta excursiei micului nostru grup format din două doamne și doi domni, ale căror vârste adunate sfidau amenințător trei secole. Dar surpriza a fost copleșitoare. Cele 8 orașe vizitate au fost minunate, am făcut peste 5000 de fotografii, am văzut muzee extraordinare, biserici impresionante, clădiri, parcuri, statui, străzi și piețe, dar nici pe departe  nu mi-au provocat euforia care am simțit-o în cele 14 zile și 12 nopți petrecute pe blânda și liniștita Mare Baltică, în ”corabia” elegantă, cu 12 ”etaje” (punți), populată cu peste 2000 de turiști deserviți cu o maximă dedicație și pricepere de un ”echipaj”  de aproape 1000 de persoane. Am deschis timid și sceptic ușa unei lumi de a cărei existență știam, cam în același fel în care oricine știe despre lumea stelelor sau despre Himalaya, ceva depărtat, greu de atins și poate pentru un om obișnuit – categorie căreia majoritatea dintre noi aparținem – nu foarte interesantă.  Această ”lume” despre care merită să știm mai multe și merită să-i dedicăm mai  mult din viața noastră aglomerată cu tentații din ce în ce mai irezistibile, m-a frapat, descoperind în ea, uimit și bănuitor că trăiesc doar o iluzie: ”Țara Surâsului”.

Pe această ”barcă” strălucitoare, luxoasă uneori frizând ”kitch”-ul, am întâlnit  sute de ochi surâzând. Iar ochii nu priveau ”undeva”, ci spre tine. Zâmbetul nu era adresat lumii în general,  ci ție. Și mie și lui și ei. Și nu era un zâmbet care ți se oferea pentru ceva în schimb, ci era surâsul care împărtășea cu tine, starea de bine. Probabil în lipsa stării de bine nu se găsește surâs de împărțit..

 

Televizorul

Nedespărțitul martor al vieții noastre cotidiene, oriunde am fi, televizorul ne-a readus, din oră în oră, la realitate, reamintindu-ne de ceea ce se întâmplă pe pământ. Din 20 iulie televizorul ne-a oferit coșmarul nostru de toate zilele privind ”Crisis in Middle East”. Şi ne atenționa că timpul nu s-a oprit nici măcar pentru noi, deși am fi dorit să se oprească. Ca un făcut călătoria noastră s-a terminat odată cu începutul lunii august.

 

Ce aniversează lumea în luna august?

Centenarul izbucnirii primului Război Mondial, pe care mulți îl consideră că ar fi fost doar preludiul celui de al Doilea, s-a comemorat simultan în mai multe  locuri, la Liège, în Belgia, unde s-a dat prima bătălie a războiului, la Glasgow în Scoția (unde  tocmai s-au încheiat Jocurile Sportive ale Commonwealth-ului), la Mons și la Londra, în ziua de 4 august 1914, ziua în care Anglia a declarat război Germaniei, iar Germania a atacat Belgia neutră. De fapt războiul a izbucnit din scânteia produsă la Sarajevo prin asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Imperiului Austro-ungar, la 28 iunie, de un ”terorist” sârb.

Imagine de pe front din Primului Razboi Mondial

Tronul a fost ocupat după moartea lui Franz-Josef, de Carol I, devenit astfel ultimul împărat al ultimului imperiu european care a avut și șansa istorică de a fi semnat fără să știe, propriul său sfârșit, odată cu Tratatul de Pace (separată) de la Brest-Litowsk. Nepotul său, Karl August von Habsburg – un domn cu un surâs care impune încredere (apropo de surâsuri:) – a afirmat, într-un interviu recent, că despre un război se poate spune cine l-a pierdut, dar niciodată cine l-a provocat. Cred că despre câștigători nu se poate vorbi după un război. Primul război mondial a avut ca rezultat pe lângă cele peste 50 milioane de victime (combatanți și civili inclusiv copii) și modificarea vinovată a hărților politice, mai ales ale Europei și Orientului Mijlociu. Starea  actuală de instabilitate – aparent fără soluții pe termen scurt – își are originea în încercarea puterilor victorioase de a trasa, potrivit intereselor proprii, noile frontiere ale statelor artificial create după dezmembrarea imperiilor învinse în război. După 100 de ani situația se pare că s-a complicat… cel puțin în Orientul Mijlociu.

 

Două milenii de la întemeierea Imperiului Roman.

La 19 august  la Roma se va celebra împlinirea a două mii de ani de la legatul primului împărat roman, Octavian Augustus, care a rămas în memoria istoriei ca întruchiparea puterii și perenității celui mai mare imperiu al timpului, cuprinzând Africa de Nord, Europa meridională și Orientul Mijlociu. A murit la 75 de ani, în anul 12.d.C. după o lungă și fructuoasă domnie de 45 de ani, de-a lungul căreia a pacificat imperiul măcinat de nenumărate lupte interne, lăsând urmașilor liniștea unei păci îndelungate de 200 de ani, chiar dacă a fost impusă și menținută cu forța autocrației Pax Romana.

Octavian Augustus, împăratul Romei

Se zice că pe patul de moarte  s-ar fi lăudat că  a refăcut Roma, dintr-un oraș din lut,  într-unul din marmură, ceea ce este de înțeles, căci unui mare imperiu i se cuvine o mare capitală. Printre numeroșii lui prieteni se afla și Herodes (Irod) supranumit ulterior cel Mare. El  purta titlul oficial de Rege al Iudeei și vasal al Romei. Cei doi se cunoșteau din perioada în care Octavianus era doar consul (alături de Marc Antoniu, în timp ce Herodes era rege  (din anul 37 î.Cr ) având deja un trecut glorios  față de romanii, alături de care a luptat pentru recucerirea Ierusalimului vremelnic ocupat de parți (strămoșii perșilor de astăzi). Drept recunoștință Octavianus a oferit prietenului său Herodes, rege al Iudeei, provincia ”Gaza” o fâșie de litoral pe Marea Mediterană, într-o poziție strategică de invidiat, mai cu seamă datorită importanței sale în comunicarea cu Egiptul. De altfel, cu vreo jumătate de secol în urmă, Gaza fusese recuperată pentru regatul hașmoneian de Alexandru Ianai. Din literatura biblică știm de existența unui regat al Filistinilor pe teritoriul astăzi prea cunoscut, sub numele de ”Fâșia Gaza”, și adesea se fac confuzii (uneori  voite:) între filistinii al căror traiect istoric s-a încheiat în secolul VII î.Cr. și arabii palestinieni ai căror predecesori au ajuns în zonă după 1400 de ani, în secolul VII d.Cr. venind dinspre peninsula Arabiei odată cu Islamul. După cuceritorii arabi care au fost urmați de mai multe valuri de alți cuceritori (cruciați, mameluci, turci otomani) a urmat o mai lungă perioadă de relativă stabilitate  în cei aproape 500 de ani de stăpânire a Imperiului Otoman. O bună parte din această perioadă în orașele Gaza și Rafah au existat comunități evreiești înfloritoare

 

Ce s-a întâmplat cu evreii din Gaza

Au fost trei momente dramatice în care evreii au fost goniți din ”fâșia Gaza”.

Napoleon asediind Acco

Primul în 1799. Napoleon Bonaparte – pe atunci tânăr și strălucit general al Revoluției Franceze – a organizat expediția sa în Egipt, inițial cu gândul pașnic de a descoperi canalul construit de faraonii Senusret III și Necho II care lega  din antichitate  Marea Roșie de Marea Mediterană (prin intermediul Nil-ului), un precursor al canalului de Suez (realizat până la urmă de francezi cu un secol mai târziu!). Apoi din motive strategice a hotărât să ocupe Siria, pornind cu parte a armatei sale, a pornit de la Cairo pe drumul paralel cu coasta mediteraneană. Înainte de asediul portului fortificat Jaffa, a evacuat orașul Gaza (cu evrei cu tot!), unde și-a încartiruit armata.

Al doilea, în 1948, când trupele egiptene care au atacat noul Stat Israel. Imediat după proclamarea independenței sale au evacuat fâșia Gaza care a devenit un teatru de război și, evident, locuitorii evrei ai celor câteva așezări din zonă, au fugit după ce timp de trei luni reuşiseră să se opună agresiunii în kibuț-ul Kfar Darom.

Al treilea în 2005, când – urmare a controversatei decizii luată de Ariel Șaron, atunci prim-ministru – toate așezările evreiești din fâșia Gaza au fost desființate și cei cca 8000 de evrei din 17 așezări, relocați în alte zone din Israel.

A fost 15 august când s-a petrecut acest act fără precedent în istoria scurtă, dar dramatică a Israel-ului modern. Ariel Șaron (z.l.) – pe care l-am admirat și a cărui memorie  de mare conducător militar și apoi politic al Statului Israel o respect profund – a dat dovadă atunci de un curaj imens și de o tărie de caracter rar întâlnită în lumea politică, asumându-și riscul oprobiului public și al eșecului, pentru realizarea unui scop măreț, mai corect spus, unui vis minunat, Pacea pentru Israel, Pacea între Israel și un viitor stat palestinian democratic.

La nici o lună după ce fâșia Gaza a devenit ”judenrein” (curățat de evrei:), Mahmud Ahmadinejad, președintele Iran-ului a declarat că el vrea ca ”regimul sionist” (adică Statul Israel  mai pe înțelesul tuturor) să fie șters de pe suprafața pământului! Nici mai mult, nici mai puțin!

La Damasc Kaled Mashaal, a salutat cu admirație și aprobare declarația ”curajoasă” a liderului iranian, Ahmadinejad nu mai este președintele Iran-ului, dar Kaled Mashaal a fost și a rămas liderul Hamas.

 

Războinicul Ariel Șaron, omul păcii

Cu toate acestea Sharon a continuat să facă pași pe un presupus drum spre pace. A continuat cu asiduitate întâlnirile cu Mahmud Abbas, prim ministrul Autorității Palestiniene și după moartea lui Arafat, președintele ei. A început  să examineze posibilitățile unei retrageri și din Cisiordania, cu desființarea unor așezări evreiești și cu propunerea unor frontiere provizorii care să permită proclamarea unui Stat Palestinian și continuarea negocierilor  cu statul suveran astfel constituit. Cât privește spinoasa problemă a ”reîntoarcerii refugiaților” palestinieni, aceasta ar fi urmat să se reglementeze de către noul stat palestinian, în limitele frontierelor sale. Sharon a fost convins că unica soluție viabilă pentru soluționarea conflictului Israel – ”Palestina” este recunoașterea politică de către un stat palestinian și a tuturor statelor arabe, a statului Israel ca stat evreiesc și democratic.  

Odată cu această recunoaștere toate celelalte – numeroase și complicate – probleme ale coexistenței pe termen lung a celor două state vor putea fi soluționate. Nu toate forțele politice din Israel au fost de acord cu soluțiile retragerii unilaterale, susținute de Șaron. Chiar propriul său partid, Likud, la a cărui întemeiere a avut o contribuție însemnată, l-a contestat. Natanyahu – pe atunci ministru de finanțe cu rezultate excelente în Guvernul condus de Șaron – a demisionat. Voința lui Șaron și încrederea lui de neclintit, în drumul pe care şi-a propus să-l urmeze, l-au determinat să înființeze un nou partid politic, încercând să reunească toate forțele politice, situate mai cu seamă spre ”centru”, dar încrezătoare în perspectivele reușitei procesului de pace inițiat la Madrid și Oslo în 1993.

A luat ființă partidul ”Kadima” (Înainte) condus de Ariel Șaron, secondat de figuri proeminente din Partidul Muncii și din Likud (Șimon Peres, Amir Perez, Ehud Olmert, Țipi Livni, Meir Nițan) al cărui proiect principal era promovarea soluției cu ”două state”, chiar cu riscul ”retragerii unilaterale”, acceptând cedări teritoriale către partea palestiniană, în schimbul acceptării de către aceștia a unui statut demilitarizat. Drama care a urmat este bine cunoscută; Ariel Șaron, neobositul și neînfricatul învingător, a fost învins de  boala care până la urmă nu i-a oferit nici-o șansă

 

Kadima nu merge (înainte)

Kadima, partidul înființat de Șaron, în noiembrie 2005, a câștigat pe valul de simpatie și încredere a populație cel mai mare scor electoral al unui partid – nu coaliție – din istoria democrației israeliene: 42 de locuri în Knesset din totalul de 120. Noul prim ministru Ehud Olmert nu a avut statura politică necesară pentru implementarea păcii visate de Ariel Șaron. Mahmud Abbas, ca să mențină aparențele democrației, a fost obligat să organizeze alegeri pentru ”parlamentul” Palestinian (Consiliul Legislativ), alegeri pe care le-a câștigat detașat Hamas, obținând 76 de locuri din cele 132  ale Consiliului, față de doar 43  ale Fatah. Mahmud Abbas a fost nevoit (respectând regulile democratice) să numească un prim-ministru Hamas, ceea ce a și făcut în persoana lui Ismail Haniyeh. Deci încă odată un exemplu cum ajunge la putere un guvern terorist, pe căi democratice. Noul guvern de coaliție a refuzat orice negociere cu Israelul, pe care nu-l recunoaște ca stat. Și ca să fie limpede poziția lor față de Israel, teroriștii Hamas (fiind la conducerea unui guvern cu care ar fi trebuit duse tratative:) au răpit un ostaș al Armatei Israeliene, caporalul Ghilad Șalit, pe care l-au ținut ostatic timp de 5 ani.

În următorii aproape zece ani, situația generală nu s-a modificat esențial. Desigur s-au întâmplat o grămadă de lucruri. Viața în Israel și, mai ales viața politică, este alertă, cu multe întorsături neașteptate, cu surprize, evoluții și, evident, cu reușite ori eșecuri spectaculoase. Au fost judecați și condamnați personalități ale vieții publice (un președinte al statului, un prim ministru, șefi de partide, deputați,miniștri) ca dovadă că justiția o fi cu ochii legați, dar poliția și procuratura nu,și nimănui nu-i trece măcar prin cap că justiția ar putea fi coruptă sau înregimentată politic. S-au purtat câteva mici războaie în afara de ”intifada” care e un fel de insurecție. Unele nici măcar nu sunt considerate de  Ministerul Apărării drept războaie, doar simple ”operațiuni”, toate având câte un nume pitoresc. În 2006 Războiul din Liban (2) a durat o lună. S-a declanșat ca urmare a răpirii de către formațiunea teroristă Hezbollah, a doi soldați rezerviști israelieni. Israel a fost bombardat cu mii de rachete.

În 2008 Războiul din Gaza (Operațiunea ”Plumb Topit”) declanșat urmare răpirii a doi soldați de către formația teroristă Hezbollah și a bombardării continue a Nordului Israelului cu mii de rachete…În 2012  Intervenție în Gaza (Operațiunea ”Coloana Apărării”) urmare a bombardării Sudului Israelului.

 

Rachete din nou ( primite altfel:)

Actualul conflict care a ținut încordată atenția lumii este acum într-o pauză. E prematur să afirmăm dacă este o ”pauză mare” sau doar un moment de ”respiro”.  Cred că este decisiv în acest moment, pentru evoluția acestui război, adjudecarea victoriei. Nu vinovații de inițierea și desfășurarea războiului, ci revendicarea victoriei sau, mai exact, definirea post factum a țelurilor sau ajustarea lor după rezultate. Am văzut deja la un post de televiziune (euronews) o imensă demonstrație ce a avut loc la Aman. Mii de arabi cu obișnuitul lor port, cu femeile învăluite în niqab-urile din care nici ochii nu li se prea văd, fluturând drapele palestiniene și toți cu mâna întinsă și degetele răsfirate în semnul victoriei. Deci nu mai jelim cei 1800 de civili din care 400 de copii uciși de israelieni, ci sărbătorim victoria Hamas-ului!!

Iron Dome

În acest război, în afara părților combatante, au mai fost și alți doi participanți hotărâtori. De partea Israelului sistemul de protecție Iron Dome, iar de partea Hamas-ului televiziunile, în frunte cu CNN și BBC. Foarte mulți privitori ai evenimentelor au dedus că ”Iron Dome” – acest extraordinar scut de protecție, care a făcut aproape ridicolă amenințarea Hamas de a distruge Israelul cu rachete aparent inofensive – este un dar făcut Israelului, de americani!  Poate că denumirea engleză a sugerat unora această confuzie. Sistemul miraculos care a redus aproape de zero pierderile de vieți în rândul populației civile din Israel, pe numele său original – ebraic ”Kipat barzel” (cupola de fier) – este un produs exclusiv al inginerilor și industriei militare israeliene.

Sistemul, neinfluențat de condițiile meteo, detectează și identifică orice rachetă sau proiectil de artilerie, îi monitorizează  și analizează traiectoria și estimează punctul de impact. Dacă traiectoria rachetei prezintă vre-un pericol, o comandă automată deviază racheta într-o zonă neutră și o detonează, evitând producerea de victime colaterale. La fel de exactă este și identificarea locului lansării. Deci dacă bombardarea unor locuri sensibile a stârnit proteste, ele pot fi întemeiate, dar numai pentru identificarea acelora care au amplasat pe acele zone lansatoare de rachete sau alte surse de proiectile.

Nu necesită prea multe demonstrații că obiectivul esențial urmărit de Israel în acest conflict – și nu doar în acesta – este protejarea vieții. A civililor și a combatanților din tabăra proprie, dar și a celor neimplicați în confruntare, din tabăra adversă. Israel a făcut tot ce era posibil ca să diminueze pierderile de vieți.

Obiectivul esențial al Hamas este contrar. Să se producă pierderi de vieți cât mai multe.

 

Și ce-o să fie?

Atitudinea fermă dar măsurată, a guvernului condus de Bibi Natanyahu, a fost înțeleaptă și eficace. Publicul israelian l-a susținut într-un consens rar realizabil in democrația neastâmpărată din Israel. Și mai cu seamă aproape toate forțele politice s-au aliniat acțiunii Guvernului, chiar dacă în interior au fost semne și voci care presau ca Natanyahu să acționeze mai energic și mai în forță. Primul ministru – se pare susținut cu hotărâre de ministrul  apărării Moshe Ayalon – nu s-a lăsat deloc intimidat și a reușit să păstreze nota de responsabilitate și prudență. Inclusiv atitudinea față de opinia publică internațională a fost de bună calitate, fiind apreciată ca atare în ciuda manipulărilor unor televiziuni care au atins cote inadmisibile. Nu e de mirare dacă ne gândim că dătătorul de ton fiind CNN, televiziunea cu cea mai mare vizibilitate, feste controlată de Emirul din Qatar. La un moment dat chiar managementul CNN a operat ceva ameliorări, aducând pe Wolf Blitzer la pupitrul emisiunilor despre Conflictul cu Gaza. Managementul acestui conflict, aparent fără soluție, are o șansă nouă datorită schimbării radicale a conducerii Egiptului față de mișcarea Hamas, pe care actuala conducere o detestă.

Gaza City – în vreme de pace

Ţelul imediat este încetarea amenințării cu rachete și controlul fluxurilor clandestine, pentru a asigura viața normală în Israel. Dar pentru viitor o slăbire excesivă a Hamas, îl poate duce în incapacitatea de a administra fâșia Gaza, ceea ce ar crea pentru Israel o situație total nedorită. Optimal ar fi, în condițiile în care o înțelegere reală Hamas-Fatah pare imposibilă, o variantă intermediară cu două state arabe independente, demilitarizate și cu o puternică colaborare economică între ele (piață comună, circulația libera a forței de muncă, demilitarizare). Există un proiect care ar asigura investiții importante în Gaza, (aeroport, porturi navale) și care ar putea conduce la o creștere rapidă a standardului de viață.

Ar putea deveni această ”navă” Israel-Cisiordania-Gaza o zonă a stării de bine pe marea deocamdată învolburată a Orientului Mijlociu? Sau poate odată chiar Țara Surâsului?