„Eu i-am iertat pe nazişti”  declara – cu vreo două luni în urmă, în Templul Martirilor Deportaţi de la Cluj – Eva Mozes-Kor, supraviețuitoare a Holocaustului, una dintre gemenele care fuseseră supuse experienţelor lui Mengele, sinistrul medic, „îngerul morţii” de la Auschwitz. Declaraţia nu era o premieră;  citisem despre atitudinea ei şi despre controversele stârnite prin sintagma „L-am iertat pe Mengele”, deşi de fiecare dată – ca de altfel şi acum, la Cluj – nu pregeta să menţioneze că este vorba de un act de iertare în nume personal, menit să-şi găsească echilibrul, liniştea sufletească…

Eva Mozes-Kor este o fiinţă întoarsă din infern, un copil martir care  a supravieţuit în mod miraculos, împreună cu sora ei geamănă, Miriam. La eliberarea lagărului de la Auschwitz, armata sovietică a descoperit vreo două sute de copii, majoritatea gemeni, rămăşiţele celor 1500 de perechi selectate de Mengele, medicul morţii, pentru odioasele sale experienţe, pseudo-ştiinţifice, care vizau perfecţionarea rasei superioare.

Josef Mengele – “îngerul morţii”

După revenirea din lagărul de exterminare – unde şi-au pierdut părinţii şi fraţii – cele două surori Mozes au trăit câţiva ani la Cluj, la o mătuşă supravieţuitoare. În anii 1950 au reuşit să plece în Israel. Mult mai târziu Eva Mozes (căsătorită Kor) avea să se stabilească în Statele Unite, dedicându-se căutării gemenilor supravieţuitori şi cultivării memoriei copiilor deportaţi, supuşi experienţelor medicale.

În 1984 a înfiinţat organizaţia CANDLES (acronim de la Children of Auschwitz Nazi Deadly Lab Experiments Survivors) care are drept obiective: păstrarea memoriei Holocaustului, relatarea poveştilor de viaţă ale gemenilor de la Auschwitz şi metodele de vindecare ale traumei cauzată de tragedii precum Holocaustul, războaiele şi măcelurile postbelice din diferitele părţi ale lumii.

Gemeni deţinuţi în lagărele de exterminare

Participanţii la excursiile anuale cu destinaţia Auschwitz, organizate de organizaţia CANDLES, sunt însoţiţi de Eva Mozes-Kor, o neobosită activistă pentru neuitare şi combatere a neonazismului.

Revenirea la Cluj, după şaizeci de ani de absenţă, s-a produs tot în cadrul unei astfel de excursii în care a fost inclus şi un popas la Porţ, sătucul natal al Evei Mozes-Kor – unde s-a amplasat şi „o piatră de poticnire” în faţa fostei case a familiei Mozes – precum şi o vizită la templul neolog, lăcaşul de cult în care, după 1945, cele două surori, participaseră la orele de religie. „După Holocaust eram doar vreo câţiva copii evrei în tot Clujul”, îşi aminteşte Eva Mozes.

Întâlnirea cu această doamnă octogenară,  măruntă de stat, cu un chip senin şi ochi albaştri scăpărători, m-a impresionat foarte mult. Energia şi perseverenţa ei au dat rezultate incredibile, reuşind să-i convingă să se ralieze cauzei, chiar şi pe nepoţii unor faimoşi nazişti precum: Rudolf Höss, ferocele comandant al lagărului de la Auschwitz, şi Otmar Freiherr von Verschuer, biologul specialist în „igienă rasială şi cercetarea gemenilor”, şeful lui Josef Mengele.

Acordul de colaborare încheiat pe Platoul de selecţie de la Auschwitz

Rainer Höss şi Michael Wörle au semnat acordul de colaborare cu Eva Mozes-Kor, chiar pe platforma de selecţie de la Auschwitz.

Am ascultat cu emoţie povestea de viaţă a Evei Mozes-Kor, am admirat devotamentul şi tenacitatea de care a dat dovadă pentru a-şi atinge obiectivele nobile, însă am rămas cu o mare nedumerire în ceea ce priveşte „iertarea naziştilor”…

Înţeleg şi respect faptul că este opţiunea personală a unei supravieţuitoare care precizează de fiecare dată că acest gest nu vizează „beneficiul naziştilor”, ci vindecarea propriei traume.  Dar nu pot pricepe de ce este nevoie de exprimarea acestei decizii în public. În acelaşi timp sunt sigură că eu nu sunt în stare, nu vreau să-i iert pe călăii celor şase milioane de martiri ai poporului meu, pe ideologii şi făptuitorii crimelor împotriva umanităţii. De altfel, nici nu sunt în postura de a le acorda iertarea pe care nu mi-au cerut-o niciodată. Din câte ştiu, ei nu au cerut iertare nimănui.

De-a lungul timpului am întâlnit supravieţuitori care declarau „Iertăm, dar nu uităm!”. Ceea ce mi se pare imposibil, pentru că neuitarea, rememorarea tragediei şi milioanelor ei de martiri aduc după sine şi amintirea criminalilor. Nu poţi şi e greşit să faci abstracţie de ucigaşi.

Nu cred că iertarea naziştilor este o condiţie necesară pentru reconciliere. Împăcarea a început prin cererea de scuze publice din partea reprezentanţilor politici germani ai generaţiei a doua, un gest menit să exprime asumarea greşelilor antecesorilor. Reconcilierea a avut şi continuă să aibă loc şi la nivelul generaţiei a treia, prin studierea Holocaustului, prin acţiunile comune de păstrare a memoriei acestuia, de educare în spiritul valorilor umaniste, pentru împiedicarea revirimentului nazismului şi repetarea unei istorii înfiorătoare. Aceste acţiuni fireşti în drumul spre reconciliere sunt de aşteptat şi din partea altor aliaţi ai Germaniei naziste care au făcut doar gesturi şovăielnice şi continuă raportarea ambiguă la Holocaust, precum Ungaria şi nu numai. În situaţia actuală, de revigorare a antisemitismului şi sub chipul anti-israelismului, de ascensiune a mişcărilor neonaziste şi ridicarea unei generaţii tinere ignorante, receptive, faţă de astfel de mesaje, aceste acţiuni sunt mai mult decât necesare. Nutresc o mare admiraţie faţă tot ceea ce a întreprins şi întreprinde Eva Mozes-Kor, pentru memoria Holocaustului şi predarea istoriei acestuia, dar simt nevoia să-mi exprim dezacordul faţă de declaraţia ei publică de a-i fi iertat pe nazişti.