Pe Domnul Costel l-am cunoscut acum câţiva ani, când ne-am aşezat la masă la o terasă cochetă de pe ţărmul Mării Negre, la Cap Aurora. Din păcate mâncarea avea un gust suspect, ceea ce am şi semnalat ospătarului. Imediat s-a înfiinţat la masa noastră patronul care şi-a cerut scuze pentru incidentul neplăcut, a adus o altă porţie de mâncare – de data asta proaspătă şi gustoasă. La sfârşit, când am cerut nota de plată, ne-a anunţat că toată consumaţia a fost din partea casei, ne-a cerut din nou scuze pentru cele întâmplate şi ne-a invitat să revenim. Modestia şi generozitatea patronului ne-a făcut o impresie plăcută şi de atunci suntem clienţii fideli ai Terasei Aurora1. (Cu vreo 10 ani în urmă existau mai multe terase înşirate pe ţărmul de la Cap Aurora, toate purtând numele de Aurora însoţit de numărul de ordine atribuit de la Sud spre Nord. Acum nu mai există decât aceasta care şi-a păstrat, totuşi, şi numărul).

De câte ori revenim pe litoral – la mijloc de august – suntem întâmpinaţi cu un zâmbet larg de patronul de la Aurora1 care aleargă din zori şi până seara printre mese, lucrând cot la cot cu cei doi ospătari. Ne aşezăm la „masa noastră” sau „masa îndrăgostiţilor” de unde se vede cel mai bine întinsul verde-albăstrui al mării şi aşteptăm să ni se aducă meniul. Până ne hotărâm asupra comenzii – preparatele sunt diverse, proaspete şi gustoase – mai tăifăsuim cu  gazda noastră care ne informează despre cum merg treburile – din ce în ce mai prost – dar ne asigură că el nu se lasă, pentru că îi place ceea ce face şi se străduieşte să-şi păstreze clienţii, în ciuda faptului că s-au înfiinţat autoserviri şi localuri cu mâncare mult mai ieftină (dar şi mai proastă), pe măsura buzunarelor din ce în ce mai goale ale turistului român.

Într-un an se aventurase să resusciteze o altă terasă din vecinătate, unde a amenajat o pizzerie, dar negăsind personal calificat alerga singur de la o terasă la alta, fiind nevoit s-o închidă înainte de sfârşitul sezonului. Se întâmpla să venim la terasă seara târziu, după o plimbare pe ţărmul liniştit şi abia luminat al staţiunii adormite. Ne aşezam la masa noastră, scrutam cerul înstelat şi întrebam sfioşi dacă mai puteam comanda ceva.  Niciodată nu eram refuzaţi de patronul frânt de oboseală, dar cu zâmbetul pe buze. Se aşeza la masa noastră, la un pahar de vorbă. Aşa am aflat că înainte de revoluţie fusese economist la o întreprindere din Ploieşti, dar apoi şi-a încercat norocul în domeniul serviciilor, aici pe litoral. De ce? Pentru că iubeşte marea, îi place să întâlnească oameni, să le ofere mâncare bună, să-i vadă mulţumiţi. Uneori găteşte special pentru unii dintre clienţii care au anumite preferinţe în afara meniului. La ora şase dimineaţa se află deja la terasă aşteptându-şi clienţi care vin să-şi bea cafeaua după ce admiraseră răsăritul soarelui. Stă până seara târziu, când pleacă şi ultimul client mulţumit. Un om atât de serviabil cu clienţi fideli ar trebui să-şi extindă afacerile, să deschidă pe timpul iernii un local şi la oraş, sugerez eu. Dar nu. Domnul Costel nu e om de afaceri şi ne spune că după cele trei luni de vară nu-i rămâne cine ştie ce câştig. „Bani de mâncare şi ţigări pentru lunile din restul anului… Dar asta îmi ajunge.”- ne asigură surâzând.

L-am revăzut şi anul acesta pe patronul de la Terasa Aurora1, la fel de neobosit, de serviabil şi zâmbitor. L-am întrebat – printre altele – ce face după ce se încheie sezonul estival? Bănuiam că-şi demontează umbrelele multicolore, îşi adună mobila, tacâmurile şi ustensilele de bucătărie, după care  zăvorăşte clădirea cu bucătăria şi anexele şi se întoarce acasă, la Ploieşti. Dar nici pomeneală. Domnul Costel nu părăseşte Aurora1. Ne-a povestit că abia aşteaptă toamna ca să-şi poată renova terasa, să-şi  îngrijească florile – Aurora1 este înconjurată de trandafiri şi flori exotice, iar în mijloc, pe un pom, este agăţată o colivie cu două cinteze colorate şi vesele – şi să se bucure de liniştea şi peisajul staţiunii pustii. Dar iarna, ce face iarna? Păi iarna stă în locuinţa din interiorul Terasei, pitită în versantul falezei, o clădire mult mai caldă decât ne-am închipui noi. Are un calorifer electric şi poate ierna în…bermude. Pe vreme de furtună hula mării pare să-şi rostogolească talazul chiar la uşa de intrare a odăii, dar nici asta nu-l deranjează. Navighează pe Internet, îndrăznesc eu să anticipez. Nu, nicidecum. Are computer, dar nu e prea familiarizat cu el. În schimb citeşte cărţi şi scrie. Scrie? Ce scrie? „Am deja şapte caiete pline de conspecte de limba spaniolă. Îmi place să învăţ limbi, iar acum îmi perfecţionez cunoştinţele de spaniolă. E o limbă foarte frumoasă!” ne mărturiseşte Domnul Costel. Când am plecat de la mare sezonul era pe sfârşite. Ne-am luat rămas bun, lăsându-l pe Domnul Costel în paradisul său de la Aurora1, alături de cintezele care, cine ştie, poate vara viitoare vor ciripi în spaniolă.