Europa, continentul celor mai mari diversități, celor mai aprige contradicții, teatrul celor mai ireconciliabile dispute și a celor mai sângeroase războaie, vrea să se liniștească, vrea să-și aplaneze conflictele, să instaleze concordia între nenumăratele grupări antagoniste, religioase, naționale, ideologice, care încă își dispută aprig drepturi și priorități. Oricât ar dori” părinții fondatori” ai acestei construcții politice impresionante dar încă fragile, care se vrea Uniunea Europeană, să țină sub obroc interesele nărăvașe ale statelor deja membre, ei încă nu au reușit să găsească formula magică

Un continent printre ”mări”

Definiția Europei este controversată și adaptată intereselor de putere. Sunt diferite ”europe” după gusturi și necesități. De-a lungul vremii s-au pus tot felul de întrebări în legătură cu flexi-apartenența europeană, deși spre deosebire de granițele țărilor care sunt schimbătoare, dependente de războaie, migrații, demografie sau pur și simplu de interese sau capricii politice, limitele unui continent s-ar presupune condiționate exclusiv geografic. Dacă această afirmație este incontestabilă în cazul continentului australian (de exemplu) deși, nici măcar, întrucât continentul se cheamă Oceania și conține o puzderie de insule care nu se mai știe  exact, poate fac parte din alte continente, ca de pildă Hawaii care aparțin evident continentului american:) Dar întorcându-ne la Europa, sunt la ordinea zilei întrebările dacă de exemplu Marea Britanie face parte din Europa (se întreabă atât englezii cât și europenii, dar aproape cert vor întreba și scoțienii:). Turcia  (care are cea mai mare parte a ei în Asia:) ori Rusia (care a devenit mai asiatică decât a fost  URSS:) bat la porțile unei Europe ușor speriate atât de dimensiunile lor, cât, mai ales, de cei 220 de milioane de locuitori care ar modifica spectaculos echilibrul demografic deja labil al continentului. Poate cel mai puțin riscant ar fi să se accepte Israelul ca țară europeană, având,o suprafață neînsemnată și o populație reprezentând mai puțin de 1% din populația Europei, cu o cultură și civilizație compatibile cu standardele europene:) Europa ar avea un avanpost de încrederea în lumea islamică, iar Israelul ar avea un aliat mai apropiat (cel puțin geografic) decât SUA 🙂  

Pentru a evita acest gen de controverse (mult timp se considera lanțul muntos al Uralilor drept granița de est a continentului european, dar acum Rusia se opune unei astfel de delimitări!!) am putea circumscrie continentul referindu-ne la mările ei, mai ales că în timpul recent se pare că mările ascund multe (și  încă nu toate cunoscute 🙂 valori și provocări.

Doar de dragul exercițiului geografic să încercăm să definim limitele Europei referindu-ne la mările ei: Mediterana, Marea Nordului, Marea Baltică, Marea Neagră cu micuța Mare Azov, care deodată a căpătat dimensiuni politice mult mai mari decât cele geografica și cercul se încheie cu Marea Egee și Marea Adriatică, odinioară în centrul ”lumii”,acum mai la ”margini”. Fiecare din aceste mări pe lângă relicvele istoriei  pe care le ascunde în adâncuri, mai deține – poate nu chiar în aceleași adâncuri – surse  de energie neexploatate încă (multe din ele nici măcar explorate).

Mările care nu se amestecă

Europa,continentul celor mai mari diversități, celor mai aprige contradicții, teatrul celor mai ireconciliabile dispute și a celor mai sângeroase războaie, vrea să se liniștească, vrea să-și aplaneze conflictele, să instaleze concordia între nenumăratele grupări antagoniste, religioase, naționale, ideologice, care încă își dispută aprig drepturi și priorități. Oricât ar dori” părinții fondatori” ai acestei construcții politice impresionante dar încă fragile, care se vrea Uniunea Europeană, să țină sub obroc interesele nărăvașe ale statelor deja membre, ei încă nu au reușit să găsească formula magică (poate nici nu există) care să împace centralismul generator de putere cu autonomia generatoare de eficiență. Oricum Europa este într-un continuu proces de ”amestecare”, noțiunea de națiune începe să-și piardă din intensitate – în cadrul european – ca  urmare a migrațiilor masive de populație care dau viață vechiului  dicton ”ubi bene ubi patria” și care conduce la dispariția lentă dar sigură a granițelor dintre țări (am putea adăuga:) și mări. O  singură excepție rară, care evident întărește regula este locul de întâlnire dintre Marea Nordului și Marea Baltică. Apele celor două mări se întâlnesc  dar nu se amestecă!

Skagen – locul unde mările nu se amestecă

Acest fenomen bizar consecință a salinității diferite a celor două mări, se poate observa într-o localitate numită Skagen situată în punctul cel mai nordic al peninsulei Iutland/Danemarca. Marea Nordului este una din mările care  și-a dat deja ” obolul” petrolier, îmbogățind țările limitrofe,dar mai cu seamă Anglia și Norvegia (nu ne trebuie multă ”știință geografică” pentru a înțelege că o bună parte a apelor  ce ascund zone petroliere scaldă țărmurile Scoției care tocmai ”cochetează” printr-un referendum, cu aspirația spre independență:)

În 1973 am avut prilejul să călătoresc în Scoția. Pe atunci ocupam funcția de inginer șef (R&D – cercetare și dezvoltare) al celei mai mari întreprinderi de Construcții de mașini din România, care producea  autocamioane la Brașov și, în această calitate, am primit invitația companiei americane Cummins să vizitez fabrica lor de motoare din Shotts, o localitate situată între Glasgow și Edinborough. Dar despre această fabuloasă oportunitate ratată de industria din România am să povestesc cu alt prilej. Destul că am avut ocazia de a vizita Scoția și Anglia în acel an trist 1973.  A fost anul în care a izbucnit  criza mondială a petrolului (oil crisis:). Marea Britanie care pe atunci era în întregime dependentă de petrolul arab a fost țara cea mai puternic lovită de criză . Pe unde mergeai te întâmpinau semnele penuriei de petrol. La stațiile de benzină stăteau șiruri lungi de mașini…la coadă. Era un spectacol inedit, căci în România cozile la benzină erau necunoscute. Abia mult  mai târziu  prin anii  80 aveau să devină „realitatea zilei” deși automobile erau incomparabil mai puține în vremea aceea. Magazinele orașelor britanice erau deschise doar ziua, ca să se facă economie de energie electrică. Doar debitele de tutun erau deschise seara, dar luminate cu lămpi de petrol. Mai erau și ”pub”-urile dar în ele lumina lămpilor de petrol nu era stânjenitoare, dădea chiar bine…O mulțime de mici întreprinderi au ” tras obloanele” din cauza lipsei de energie electrică.

Anul 1973 a fost un an ”negru” pentru Regatul Unit, multe evenimente nefaste s-au adunat în acel an, deși anul a pornit plin de speranțe cu decizia de a deveni stat membru al Pieții Comune europene, primul pas spre proiectul EU; a avut loc referendum-ul pentru  separarea Irlandei de Nord care s-a soldat cu eșuarea proiectului de independență, dar s-a soldat și cu valuri de atacuri teroriste ale IRA (Armata Republicană Irlandeză) chiar în centrul Londrei; a început așa numitul ”război al codului” cu Islanda, pentru drepturile de pescuit în apele Mării Nordului; s-a introdus săptămâna de lucru de trei zile (cu reducerea corespunzătoare a salariilor) pentru a compensa deficitul de energie și a stopa inflația. Cauza principală a crizei a fost evident boicotul țărilor arabe membre ale (atunci) puternicei organizații OPEC (al statelor producătoare de petrol!) care, începând cu 16 octombrie 1973, au impus un embargo asupra livrărilor de petrol, întâi spre Statele Unite, Portugalia și Olanda și apoi au majorat prețurile pentru țiței de la 3 $/baril la 12 $/baril, adică cu 400% într-o perioadă de câteva luni. Marea Britanie (victimă colaterală:) a fost cel mai puternic atinsă, căci spre deosebire de SUA, nu avea deloc resurse proprii de petrol. Motivul declarat al embargoului a fost sancționarea statelor care au susținut Israelul în Războiul de Yom Kipur.

Ispășire și onoare

Șabat-ul este cea mai importantă sărbătoare la evrei. Iar dintre toate celelalte sărbători cea mai importantă este Ziua Ispășirii, Yom Kipur. Din când în  când cele două mari sărbători se suprapun. Așa s-a întâmplat în ziua de 4 octombrie 1973. În această zi, în care inclusiv evreii nereligioși așa numiții ”seculari”, (cea mai semnificativa parte a israelienilor) postesc sau cel puțin se duc la o sinagogă, s-au hotărât egiptenii, sirienii și libanezii – cu susținerea activă a tuturor țărilor arabe – să atace Statul Israel. Atacul s-a produs la ora 14.00, când trupele egiptene au pornit spre malul de est al Canalului de Suez, iar blindatele siriene au pornit să recupereze podișul Golan. Ca fapt divers merită știut că sirienii au aliniat pe un front nu mai lung de 40 de Km 1400 de tancuri (de fabricație sovietică). În cel de al doilea război mondial trupele germane au mobilizat pe frontul rusesc lung de 2000 de km doar 1000 de tancuri! A fost primul dintre conflictele armate dintre Israel și vecinii săi belicoși, în care Israel a cedat inițiativa (absolut necesară în cazul unui stat atât de mic la care noțiunea de ”spatele frontului” practic nu există,spatele reprezentând fie linia inamicului ori apele mării) și s-a lăsat surprins de ofensiva inamicului. Această surpriză a fost în oarecare măsură ” premeditată”, fiind dorința expresă a diplomației americane și în special a trimisului său plenipotențiar, Henry Kissinger, ca Israelul să nu poată fi etichetat ca agresor.

Războiul de Yom Kipur

Acestei presiuni externe s-au adăugat fisurile în activitatea serviciilor de informații și  a guvernului care și-au” ispășit păcatele” după încheierea ostilităților. Guvernul condus de Golda Meir, primul guvern din lume condus de o femeie (de altfel excepțională) a fost înlocuit și noul prim ministru Ițhac Rabin, el însuși un militar cu experiență, a numit mai mulți foști generali în noul Guvern. Printre ei Ariel Șaron care a fost artizanul victoriei Țahal-ului, ajungând să amenințe ocuparea capitalei egiptene Cairo.

Războiul a durat aproape 3 săptămâni a cauzat peste 10 mii de morți, din care 2500 soldați israelieni. Egiptenii, sub conducerea președintelui Anwar Sadat, au fost satisfăcuți că a fost salvată ”onoarea armatei” care a  reușit să cucerească o fâșie pe malul de vest al Canalului Suez. Cel mai ”sângeros” dintre toate războaiele purtate a avut cele mai puține rezultate pentru Israel, dar cele mai importante consecințe internaționale: Confruntarea directă a industriilor militare ale celor două mari puteri SUA și URSS, pentru controlul Orientului Mijlociu (confruntare care sub etichete modificate continua și astăzi!); creșterea spectaculoasă a prețului petrolului care a stimulat investiții uriașe în cercetarea și identificarea altor resurse de energie în afara celor aflate sub controlul statelor arabe; pacea în Orientul Mijlociu este un subiect de reglementare internațională între Israel și toate țările arabe cu garanții constituite de marile puteri (”problema” palestiniană este un subterfugiu !)

Marea Nordului și Marea Baltică

”Eroul” principal al revenirii Angliei la normalitate, după șocul ”crizei petrolului” din 1973, a fost fără îndoială Marea Nordului. Ideea de a căuta resurse petroliere a preocupat exploratorii temerari încă de la sfârșitul sec.XIX, dar prima exploatare industrială semnificativă a început pe câmpul petrolier numit ”Piper” care înseamnă ”cimpoier” și probabil că denumirea e urmare a poziționării în dreptul coastei  scoțiene unde a fost descoperit în 1973, dar producția – începută în 1976 – a ajuns destul de repede la 250.000 de barili/zi (baril=cca 160 litri) adică cca  1300 de vagoane cisternă (30 mc) pe  zi. Dar ”Piper” e doar unul din numeroasele câmpuri petroliere  care s-au descoperit  și se exploatează eficient în Marea Nordului, spre satisfacția mai ales a Marii Britanii și Norvegiei. Guvernanții acesteia din urmă au luat o decizie neobișnuită, dar absolut remarcabilă, constituind un fond de economii ”bani albi pentru zile negre”, în care s-au colectat toate veniturile rezultate din exploatarea petrolului din Zona maritima atribuită Norvegiei prin acordul țărilor riverane. Banii care s-au strâns astfel asigură ca fiecare cetățean al Norvegiei să dețină astăzi o avere de un milion $ din acest fond!!

Am făcut ”cunoștință” cu Marea Nordului, mai de mult. Dar au fost ”întâlniri” total întâmplătoare, încât nici nu ne-am băgat de seamă. Cum te întâlnești și cu oameni în fugă, nu afli nimic despre ei și nici nu te străduiești să afli…De această dată am avut o ”relație” serioasă cu frumoasa și tainica Mare care ascunde în profunzimile ei – aşa cum spuneam mai sus – comori inestimabile, plutind zile și nopți încântătoare pe valurile ei . ”Aventura”  a însemnat pentru noi (o mini-echipă formată din două perechi trecute de ”prima” tinerețe:) îmbarcarea pe un vapor cum n-am mai văzut de aproape, alături de alți 3000 de oameni veniți din toate colțurile lumii, din care 2000 pasageri, iar restul de 1000  membri ai echipajului a căror unică menire părea să fie grija pentru ca noi pasagerii să ne simțim bine,ceea ce s-a și întâmplat. Vaporul care s-a numit ”Constellation”, ceea ce se potrivea perfect senzației ce o aveam de plimbăreți printre stele, a străbătut întâi  labirinturile acvatice care protejează imensul port modernizat al Amsterdamului de capriciile sau chiar furiile mării Nordului și apoi ne-a purtat lin pe coasta Germaniei; a înconjurat cu noi dantelăria peninsulei daneze ca apoi să ne plimbe timp de două săptămâni pe liniștita Mare Baltică,oprindu-se spre delectarea noastră prin țări și orașe, de care știam câte ceva, dar nu le văzusem niciodată.

Amsterdam, orașul în care păcatul nu-i un viciu

Am sosit cu avionul am plecat cu vaporul, am circulat cu tramvaiul și cu barca, dar cel mai mult am umblat pe jos, pentru că Amsterdam este un oraș care nu te lasă de capul tău, te îmbie la fiecare pas, oferindu-ți câte ceva sau provocându-te. Și după ce trei zile de dimineața până seara (mă rog definirea acestor secvențe ale zilei,comporta discuții aprige în cadrul miniechipei:), am bătut cartierele, muzeele, parcurile,străzile și canalele capitalei olandeze, am ajuns la concluzia că ar merita să venim curând din nou, căci  acum deja știm cam ce ar trebui să vizităm:). Oricum ciudată capitală, în care își are reședința doar familia regală, nu și Guvernul care administrează țara de la Haga. S-a evitat probabil ”lupta între Palate” fenomen care preocupă atât de aprig opinia publică din România. Dar curiozitățile olandeze nu se opresc aici. Din 1583 până în 1811, adică timp de cca. 225 de ani, Olanda a fost o republică la conducerea căreia se afla un monarh din casa de Orania-Nassau  (succesiunea se petrecea în familie, nu prin alegeri) care se numea pudic ”șef de stat” . Apoi un republican devenit împărat a instalat un rege francez. Împăratul se numea Napoleon Bonaparte, iar regele era fratele său Louis. În 1815 împăratul a fost învins definitiv la Watterloo (nu prea departe de Amsterdam), Louis detronat, dar regatul a rămas, noul rege fiind (încoronat nu ales:) Willem I  de Orania-Nassau, fiul ultimului ”șef de stat” Willem al V-lea care era urmașul întemeietorului ”dinastiei” – Willem I, primul șef de stat și întemeietorul de facto al Republicii celor Șapte Țări de Jos (Nederland) în anul 1581.

După această lungă explicație merită spus că după cei 11 membri ai familiei Orania-Nassau cu numele  Willem care au condus țara în diferite perioade din lungul șir al celor 300 de ani ce au urmat, deci în anul 1890 a fost încoronată prima regină, (bineînțeles) Wilhelmina, cel mai longeviv monarh olandez (58 de ani de domnie), urmată de fiica  Juliana și nepoata Beatrix, al cărei fiu (Willem:) este actualul rege al  regatului Nederland. Marea regină Wilhelmina nu a murit pe tron ci a abdicat (ce e drept în favoarea fiicei ei:), înainte de a împlini vârsta ”pensionării”. Ea a fost o mare personalitate a vieții publice democratice a țării sale. În perioada ocupației germane în cel de al doilea război mondial, ea s-a refugiat la Londra de unde a condus activ Rezistența anti-nazistă din Olanda. Familia regală se bucură de simpatie și popularitate .Olandezii îi alintă cu titlul de ”monarhie biciclistă” și apreciază comportamentul lor nonconformist, precum și faptul că nu  ”trăiesc” din ”banul public”, sunt un fel de ”regi de onoare” care au averea lor proprie, desigur în mare parte moștenită, dar trăiesc din afacerile lor private!  Mulți președinți ar putea să urmeze exemplul acestor oameni onești şi modești care refuză orice urmă de cult al personalității, care nu încearcă să-și impună propriile păreri, care înțeleg să părăsească în demnitate scena publică atunci când trebuie. Casa regală este o oglindă fidelă a acestei lumi pestrițe care este Amsterdam, cu un picior într-o respectabilă tradiție de un mileniu de muncă, talent, prosperitate și cultură, din care nu au lipsit aventurile mărețe ale descoperirii și edificării unui mare imperiu colonial şi nici jertfele aduse pentru păstrarea libertății și demnități, iar cu celălalt picior în cea mai liberală și tolerantă lume dintre toate lumile contemporane posibile.

M-a surprins că în Amsterdam unde drogurile (ușoare) se vând ”la liber”, unde prostituția este o profesiune respectabilă care se practică ”la vedere”; unde seara pe strada Zeedijk din ”renumitul” cartier al ”felinarelor roșii”, casele cu garsonierele ”plăcerii” își expun oferta, semnalată prin perdeluțele trase, fără mari deosebiri față de orice alt comerț onorabil, poate doar prin lipsa anunțurilor cu ”reduceri de preț”; unde 55% din populație nu este autohtonă, fiind formată din imigranți mai ales, din Turcia, Surinam, Maroc și alte țări arabe sau africane,  nu am văzut niciun cerșetor! Chiar surprinzător căci numărul turiștilor veniți din toată lumea este  copleșitor, numărul anual al vizitatorilor fiind de cinci ori mai mare decât numărul rezidenților. Ce atrage atât de mult turiștii? Ceea ce este de văzut, de făcut și de învățat într-un oraș. La Amsterdam ai de toate, pentru toți. Sunt multe orașe splendide în lume,dar cred că niciuna nu oferă mai multă frumusețe pe metru pătrat.

Și cu toate modernizările, dezvoltările și extinderile realizate în timp, Amsterdam păstrează strălucirea și bogăția Epocii sale de Aur, secolul XVII, secolul marilor maeștrii ai picturii flamande Rembrandt, Vermeer, Frans Hals, Van Dyk, dar mai ales secolul în care inegalabilul proiect ingineresc al canalelor semi-inelare (Grachtengordel) a fost conceput și construit. Dacă privești din avion cele patru brațe semi-inelare, paralele, din jurul pieței centrale Dam, care se numesc Herengracht, Keizergracht, Prinsengracht și Singelgracht, ai senzația că vezi brațele unei  Hanukia (candelabrul evreiesc cu opt brațe).

Evreii și barajul de pe Amstel

Cei mai mulți cunosc celebra marcă de bere care poartă acest nume. Fabrica ce o producea a fost înghțită (cu bere cu tot) de concernul Heineken(tot din Amsterdam:). Dar râul Amstel, la vărsarea căruia a fost întemeiat un sat de pescari prin anul 950, a rămas. Peste alte două secole, sătenii au meșterit un pod și un baraj (dam) peste râu. Denumirea satului care între timp a devenit oraș ,prin anul 1300, a fost consemnat în actele vremii ca Amsteldam! Orașul beneficiind de ieșire la Marea Nordului, prin golful Ijsellmeer, în care se varsă Amstel-ul, a început să înflorească în special mulțumită legăturilor cu puternica asociere comercială cunoscută sub numele de ”lanț Hanseatic” cu sediul la Lűbeck (Germania de Nord).

Amsterdam era cel mai important oraș al Olandei, una din cele 17 principate (țări)  conduse de nobili locali, asemenea Principatelor Române, doar că ele erau supuse Sfântului Imperiu Roman sub sceptrul lui Carol Quintul care era și regele Spaniei. Fiul său, Filip al II-lea, printr-o politică neinspirată de majorare a impozitelor a determinat răscoala condusă de Willem de Orania-Nassau, a 7 provincii (din cele 17) care s-au reunit într-o republică  anti-spaniolă și anticatolică, proclamând primul stat al lumii în care protestantismul a devenit religie dominantă. sigur că această poziționare fără echivoc, i-a atras pe toți cei care erau persecutați de spanioli și/sau catolici. Aceștia erau flamanzii, huguenoții (protestanți francezi), westfalienii (protestanți germani) și, bineînțeles, evreii. Ei au fost expulzați din Spania încă din 1492 (cei care n-au acceptat să se boteze catolici), dar cei mai mulți au urmat îndemnul și invitația sultanului Baiazid II-lea care le-a facilitat așezarea în orașul Thessaloniki (Salonic-azi în Grecia) și în Smirna (Izmir-și azi în Turcia). O parte s-au refugiat în Portugalia și au rezistat fie ascunzându-se, fie acceptând un botez formal, câteva decenii. Ei au fost primii evrei care s-au refugiat la Amsterdam și au înființat acolo prima comunitate sefardă în anul 1607. Marea sinagogă numită și azi Sinagoga Portugheză a fost construită în 1675, impresionanta clădire domină și astăzi Joodenbuurt (fostul cartier evreiesc), dar comunitatea sefardă s-a diminuat dramatic, numărând azi doar câteva sute de enoriași.

Începând cu mijlocul secolului XVII,numeroși evrei Așkenazi, au căutat refugiu în primitorul și tolerantul oraș Amsterdam,care pe deasupra mai oferea și oportunități neașteptate dar și nelimitate de realizare oamenilor întreprinzători, inteligenți educați și curajoși. Epoca de aur a deschis perspective nebănuite acestor oropsiți ai sorţii care erau evreii așkenazi, fugari din Ucraina și Polonia ca să-și  salveze viețile amenințate de pogromurile care se țineau lanț. În preajma celui de al doilea război mondial la Amsterdam locuiau aproape 100.000 de evrei. Au supraviețuit Holocaustul  20.000. Jurnalul Anei Frank și muzeul dedicat ei, păstrează  cu simplitate cutremurătoare istoria uciderii evreilor din Amsterdam.

Cele patru sinagogi așkenazi au fost reunite într-un impresionant muzeu evreiesc al Amsterdam, un oraș rămas tolerant, multicultural și primitor. Ce-i drept cu o schimbare semnificativă a structurii  demografice. În Amsterdam locuiesc 830.000 de persoane aparținând la 176 de etnii sau religii diferite. Cea mai importantă minoritate religioasă este cea musulmană 17%, creștinii de diferite rituri sunt doar 14%,iar evreii  3%. Dintre cei 25000 de evrei,doar cca 5000 sunt membri ai comunității reprezentative NIK (Comunitatea Israelita din Nederland).Liantul cel mai consistent pe care îl împărtășesc cea mai mare parte a evreilor din Amsterdam,este grija și dragostea pentru Statul Israel.

De la A la T

După A(msterdam) au urmat multe țări și orașe, până la T(allin), despre care eu sigur voi scrie, și poate voi dragi prieteni cititori veți avea răbdarea să citiți.

Dar până atunci,La ANUL și LA MULȚI ANI!! ȘANA TOVA VEMETUKA

Vă urează tuturor

Tiberiu Roth,din Brașov,la 16 septembrie 2014