O întrebare de acest gen se obişnuieşte a fi pusă în literatura medicală, atunci când o nouă metodă de tratament sau diagnostic, sau un nou concept terapeutic, apare “pe piaţă” şi punerea sa în practică necesită resurse financiare, cel puţin, aparent, exagerate. Dar de data aceasta întrebarea de mai sus are o conotaţie cu mult mai generală, pentru simplul motiv că antisemitismul e nu numai un fenomen ubicuitar, dar el îşi are începuturile în urmă cu mii de ani şi există, se dezvoltă şi se manifestă cu o virilitate demnă de cauze mai bune.

O întrebare de acest gen se obişnuieşte a fi pusă în literatura medicală, atunci când o nouă metodă de tratament sau diagnostic, sau un nou concept terapeutic, apare “pe piaţă” şi punerea sa în practică necesită resurse financiare, cel puţin, aparent, exagerate.

Dar de data aceasta întrebarea de mai sus are o conotaţie cu mult mai generală, pentru simplul motiv că antisemitismul (înţeles ca antiiudaism, pentru că şi arabii sunt consideraţi semiţi) e nu numai un fenomen ubicuitar, dar el îşi are începuturile în urmă cu mii de ani şi există, se dezvoltă şi se manifestă cu o virilitate demnă de cauze mai bune.

Antisemitismul nu dispare

În aceşti  aproape 2000 ani, o sumedenie de curente politice, etice, morale, religioase, ideologice au apărut şi dispărut de pe scena istoriei şi civilizaţiei, unele mai repede, altele mai încet, dar fiecare la rândul lui a făcut loc unuia mai proaspăt, mai cutezător şi mai abil. Până şi comunismul stalinist, înrădăcinat vreme îndelungată pe pământul continentului european, şi-a văzut mult binecuvântatul sfârşit în urmă cu mai puţin de un sfert de secol (pentru că ce se întâmplă azi în singura ţară din vechiul bloc, China, e departe de a putea fi numit comunism, iar Coreea de Nord nu e un stat comunist, ci totalitar!). Nazismul, care a cotropit cea mai mare parte a Europei, a fost distrus ca ideologie, baza sa materială dispărută şi ideea în sine  e, în momentul de faţă, în cel mai bun caz marginalizată.

Dar antisemitismul rămâne, el îşi găseşte un culcuş prielnic în mai fiecare ţară de pe bătrânul continent şi continuă să fie prezent chiar în acele locuri unde evreii n-au trăit niciodată sau de unde au plecat mai toţi acum  zeci de ani.

Ba mai mult, el îşi deschide aripile mai larg ca niciodată, luând o formă pe cât de pragmatică, pe tot atât de periculoasă.

Se pare că în ziua de azi “nu se poartă” să fii antisemit, nu e nobil şi nu e civilizat să te declari pe faţă duşmanul poporului care se crede ales (şi nu e!). Dar a fi antiisraelian, iată soluţia cea mai elegantă de continua acest fenomen cu rădăcini istorice mai adânci decât multe alte filozofii şi concepţii.

Nevoia unui ţap ispăşitor

Individul are nevoie de un ţap ispăşitor. În absenţa acestuia, şansele sale de auto-învinovăţire devin extrem de evidente şi pericolul obligativităţii autodafeului e prezent şi greu, dacă nu imposibil, de înlăturat.

Deci evreii sunt de vină. Dispersaţi în mai toată lumea, ei nu au niciun drept, pentru că nu sunt nimic, doar o adunătură care îşi închipuie că există pe undeva o fiinţă supremă care îi uneşte. Şi nimic mai mult.

Păcatul originar nu e cel comis de Adam şi Eva în paradis. Păcatul neo-originar e uciderea lui Isus. Timp de multe sute de ani evreii au fost consideraţi ca unicii responsabili pentru uciderea Domnului, chiar dacă unii filozofi religioşi au limitat crima comisă de evrei la faptul că ei puteau să-L salveze, coborându-L de pe cruce, dar nefăcând-o ei se încadrează în categoria ucigaşilor Săi.. Ba mai mult, unii adaogă un fapt istoric de necontestat: evreii nu l-au recunoscut pe Isus ca Mântuitor, ca Mesia, deci vina lor nu e numai la originea păcatului, ci şi în perpetuarea lui.  Nu pare a avea importanţă faptul istoric că apariţia lui Isus s-a produs cam la 400 ani după încheierea perioadei profeţilor în lumea iudaică şi că de atunci, adică de vreo 23 secole, niciun alt muritor nu a fost recunoscut ca profet de religia mozaică.

Deşi Vaticanul a absolvit evreii în urmă cu zeci de ani de această cumplită învinuire, mulţi sunt aceia care în sufletul lor şi prin manifestările lor antisemite se agaţă de alibiul crucificării pentru a-şi apăra conştiinţa. Deşi Papa Benedict al XVI-lea, analizând surse biblice şi diverse interpretări teologice a explicat pe larg de ce evreii nu sunt responsabili de moartea lui Isus, opinia dominantă în ziua de azi e contrară faptelor şi continuă să stea, printre altele, la baza persecuţiei evreilor în lumea creştină.

De aici şi până la istoricul proces de lărgire a gamei învinuirilor aduse poporului evreu, drumul –se pare – a  fost deosebit de scurt. Evreii au condus şi continuă să conducă destinele omenirii, prin cunoscuta pârghie financiară. Doar ei sunt primii care au înfiinţat sistemul bancar. Evreii au fost responsabili de epidemiile de maladii contagioase, dorind să distrugă orice popor străin în mijlocul căruia trăiau. Evreii au adus omenirii sclavagismul modern şi comunismul ideologic. Ei sunt şi au fost responsabili de crizele financiare, de revoluţii şi răscoale. Ba mai mult, ei sacrifică, de câte ori e nevoie, un nevinovat copil creştin, folosind sângele acestuia pentru obiceiurile lor religioase.

Cu alte cuvinte, e vorba de un popor pe cât de puternic pe atât de ticălos în ceea ce priveşte scopurile sale şi nu mai puţin mijloacele de care se foloseşte pentru a atinge aceste scopuri.

Oare poate exista un element mai potrivit pentru “funcţia” de ţap ispăşitor?!

Existenţa Israelului un fapt…inacceptabil

Dar mai există un factor care trebuie luat în considerare de către acei gânditori amatori care încearcă să construiască filozofia antisemitismului modern european.

E vorba de situaţia Israelului în lumea de azi.

Un evreu în situaţie de underdog poate fi suportat, şi dacă nu încearcă să iasă în evidenţă poate fi chiar tolerat. Dar el, evreul, trebuie să ţină minte toată viaţa de unde vine şi cărei grupări etnice îi aparţine. În aceste cazuri, evreul european are şanse nu numai să supravieţuiască, ci şi să progreseze, din toate punctele de vedere, financiar, social şi chiar politic, cu condiţia să-şi cunoască lungul nasului.

Dar între timp, cam de vreo 65-70 ani, are loc in realitatea modernă un proces pur şi simplu inacceptabil. Nu numai că evreii au “primit” o ţară a lor, dar acest petec de pământ, care o fi fost el odinioară “ţara în care curge lapte şi miere” însă, de fapt cam de 2000 ani are numai nisip şi călduri toride, aceste petec de pământ a înflorit, a înverzit, pe suprafaţa lui au apărut nenumărate elemente ale unei societăţi moderne, imperfectă, dar totuşi viabilă. În plus, locuitorii săi nu se lasă omorâți, nici măcar subjugaţi, şi-şi dau aere de parcă ei ar fi 150 milioane şi duşmanii din jur 8 modeste milioane !

Ah, câteva săptămâni înaintea războiului din 1967, aşa zisul „Război de şase zile”, situaţia era complet altfel! Israelul era la un pas de anihilare, asta o ştiau cu toţii, chiar şi înşişi israelienii care se întrebau „cine va stinge ultimul lumina în aeroportul din Lod?” În această situaţie, deodată şi fără semne premonitoare, antisemitismul european a încetat să se mai facă auzit. Antisemitul european aştepta, cu sufletul la gură, deznodământul final şi sunt convins că în acel moment o bună parte a evreilor israelieni şi-ar fi găsit – fie temporar – un  azil într-o ţară îndepărtată, gata să ofere ajutor umanitar refugiatului sinistrat.

Dar uite că lucrurile nu întotdeauna se petrec aşa cum vrei sau crezi sau… speri.

După numai şase zile, evreul acela, din diaspora, împilat şi încovoiat de milenii, aflat în ţara lui de mai puţin de două decenii, îşi pune cu botul pe labe duşmanul, îl învinge fără drept de apel, ba mai mult, ocupă nişte teritorii aparţinând niciunui stat recunoscut în lume şi-şi îndepărtează graniţele de aglomerațiile sale urbane.

Această stare de fapt nu poate fi, sub niciun motiv, acceptată!!  Ea frizează nu numai bunul simţ universal, dar şi cele mai înrădăcinate concepţii despre ce i se poate permite unei grupări etnice care şi-a pierdut de mult dreptul de proprietate şi de domiciliu. Şi asta cu atât mai mult, cu cât atacatorul, cel care nu avea alt plan decât acela de „a-şi arunca duşmanul în mare”, acest atacator devine peste noapte…victimă.

Şi iată cum se construieşte acest superb scenariu neo-antisemit, o construcţie extrem de solidă, pentru că îşi are rădăcini în istorie şi în religie, iar ce se cere promotorilor săi e doar o schimbare de nume. Nu mai e vorba de antisemitism, ci de anti-israelism.

Şi rezultatele nu se lasă aşteptate. În primul rând ţinta e Israelul. A fi pro-israelian în zilele noastre înseamnă pur şi simplu a-ţi aprinde paie-n cap. Deci Israelul e de vină pentru tot, pentru instabilitatea din Orientul Mijlociu, pentru radicalismul islamic, pentru primejduirea păcii mondiale, dar mai ales pentru subjugarea şi exploatarea nemiloasă a unui paşnic popor, cel palestinian, aflat în stare de ocupaţie de aproape o jumătate de secol,  în neputinţă de a progresa, de a-şi construi propria sa patrie, de a deveni un popor între popoare şi o ţară între toate ţările.

Şi dacă mai punem la socoteală violentele provocării – devenite  parte din realitatea de zi cu zi – ale populaţiei islamice pripăşită în Europa în ultimii zeci de ani, nimic nu mai e de mirare.

Palestinienii nu recunosc faptul ca Israelul e o ţară a evreilor! Israelul e vinovat pentru că nu e pace. Hamasul îşi instalează rachetele în mijlocul aglomeraţiilor urbane civile, Israelul e de vină că mor copii palestinieni. Întreprinderile israeliene din teritorii se dezvoltă şi sunt eficiente? Bineînţeles, pentru că ele folosesc mâna de lucru ieftină a cotropitului.

Dar mai mult decât orice, armata israeliană e cea mai crudă şi sălbatecă armată din lume. Soldaţii israelieni ucid zi şi noapte palestinieni nevinovaţi, neprihăniţi, curaţi ca lacrima, cea mai paşnică populaţie în acest Orient Mijlociu sălbatic şi instabil. Ceea ce s-a întâmplat în Cecenia, Afganistan şi Irak e uitat de mult, şters din memoria colectivă.

Israelul e boicotat pe toate planurile. Companiile israeliene suferă dacă sunt branşate la teritoriile ocupate, organizaţiile mondiale ce se ocupă de drepturile omului tratează problema palestiniană în cam 90% din şedinţele lor şi promulgă declaraţii anti-israeliene cu o frecvenţă demnă de cauze mai bune. Instituțiile academice europene votează hotărâri de boicotare a colegilor israelieni, iar Lancet, una din cele mai cunoscute reviste de medicină în lumea întreagă condamnă 95% din medicii israelieni ca fiind părtaşi la crimele comise de armata israeliană în Gaza.

Antisemitismul modern european îşi păstrează însă şi vechile obiceiuri: sinagogi arse, morminte profanate, atacuri violente asupra celor care poartă kipaua tradiţională, din când în când câţiva evrei sunt ucişi şi, mai peste tot, au loc demonstraţii pro-palestiniene în care se exprimă regretul că Hitler nu şi-a terminat treaba.

Societatea israeliană e departe de a fi perfectă, dar aş dori să aflu unde pot găsi în lumea de azi sau de ieri o societate perfectă. De-a lungul vremii guvernele israeliene s-au evidenţiat prin grave greşeli strategice şi tactice, însă aş vrea să ştiu care guvern în lume e drept şi corect în tot ce face şi hotărăşte. Dar Israelul se deosebește de absolut toate celelalte ţări civilizate prin faptul că e singura a cărei existenţă e în permanent pericol şi al cărui drept de existenţă e pus tot timpul sub semnul întrebării.

Antisemitismul european trebuie tratat ca un cancer

Nu, antisemitismul european nu e un lux, pentru că de un lux  te poţi lipsi, dar nu de ceva care ţi-e absolut necesar. Antisemitismul nu poate fi înlocuit cu nimic şi nimic nu-l poate distruge sau elimina complet. El este cancerul de care suferă omenirea în ultimii 2000 ani (sau poate mai puţin!) şi de aceea el trebuie tratat ca un cancer.

Expresia “trebuie extirpat” nu-şi are locul, pentru că în majoritatea cazurilor nici cancerul nu poate fi extirpat în totalitate. El trebuie denunţat, ca o maladie malignă a societăţii, iar efectele sale negative trebuie limitate pe cât se poate.

Se poate trăi cu cancer, pentru că până la urmă de ceva trebuie să mori.

Se poate trăi cu antisemitismul despre care nu se mai poate spune că „îşi ridică capul”, pentru că de mult timp nu l-a mai coborât, se poate trăi cu condiţia de a-l demasca cu fiecare prilej, de a-l înfiera cu orice ocazie, de a-l face cunoscut celor care-l ignoră şi a-l denunţa ca pe un rău existent, grav, extrem de periculos, dar care înfierat în mod continuu, de orice om cinstit şi drept, poate fi pus cu botul pe labe. În crunta lume de azi şi asta e de ajuns.

Europa poate pună stavilă antisemitismului modern. Sunt convins că imensa majoritate a populaţiei acestui continent, în care m-am născut şi am trăit o bună parte a vieţii mele, e formată din oameni de bună credinţă, iar datoria tuturor celor care înţeleg ce se petrece în jurul lor este să deschidă ochii altora şi să acţioneze. Până nu e prea târziu…