Tiberiu Roth: ETNOVEMBER

Etnovember este o denumire originală care (dacă nu greșesc) s-a născut la Brasov, în  1991,  din inițiativa generoasă a unui muzician flamand cu numele (greu de scris și greu de rostit:) Norbert Detaeye care a venit in toamna „noiembrică” a acelui an și, printr-o minune, a poposit în orașul nostru unde a găsit o echipă entuziastă. A fost fermecat de insula de armonie etnică de la Brașov, pe care – venind din Belgia frământată de intoleranțe stridente – a știut s-o prețuiască. Pe acest pământ pitoresc, un fel de ”Terra incognita”, abia scuturată de praful așezat peste ”cortina de fier”, ideea lui de a transforma tristul noiembrie braşovean într-o lună a euforiei artistice a avut un ecou neașteptat. Pentru mine, luna noiembrie are reverberaţii multiple, toate găsindu-şi loc sub genericul Etnovember.

Etnovember este o denumire originală care (dacă nu greșesc) s-a născut la Brasov în  1991,  ca o inițiativă generoasă a unui muzician flamand cu numele (greu de scris și greu de rostit:) Norbert Detaeye, care a venit in toamna „noiembrică” a acelui an și, nu mai știu prin ce minune, a poposit în orașul nostru unde a găsit o echipă entuziastă, mobilizată de o doamnă greu de descris în puține cuvinte, plină de modestie, de talent și energie, profesoară de ”arta mobilei” la universitatea Transilvania, al cărei prorector a fost dealungul multor ani. Doamna  se numește Mariana Cionca, dar numele ei se ascunde cu aceași modestie în spatele minunatelor lucruri care le-a realizat.  

Norbert Detaeye a venit însoțit cu o ”trupă” de belgieni din Gent, simpatici, direcți, fără fasoane și ifose,  deschiși la suflet și oarecum și la pungă. Ei au înființat  cu studenții din jurul Marianei Cionca o instituție care există și astăzi,   poartă numele ”avantgardist” de ”mediateca”, o oază de cultură distinsă, Norbert filantropul entuziast, de fapt un artist ”multiplu”, arhitect, designer și talentat muzician, pianist și solist vocal, un nume în blues -ul și jazz-ul belgian, a fost fermecat de insula de armonie etnică pe care a întâlnit-o la Brașov și pe care, el venind din Belgia frământată de intoleranțe stridente, a știut să o prețuiască, întâlnind-o pe acest pământ pitoresc, pentru ei un fel de ”Terra incognita”, care abia s-a scuturat de praful așezat pe ”cortina de fier” și unde ideea lui de a transforma la Brașov trista lună noiembrie într-o lună a euforiei artistice a avut un ecou neașteptat.

Au fost invitațe toate etniile cu ce au mai frumos, în muzică, dans, pictură. Și toate acestea cu implicarea tineretului studențesc, a Universității Transilvania au constituit  un eveniment cultural  al Brașovului,  devenit tradițional .

Printre primele grupuri etnice participante de 23 de ani, an de an, la această nestemată culturală dăruită publicului brașovean,  a fost și Comunitatea Evreilor. Din ce în ce mai puțini, dar cu îndărătnicia lor devenită emblematică,  un grup vocal care poartă frumosul nume de YAHAD (împreună), se încăpățânează cu succes (asta e culmea!) să surclaseze handicapul împuținării. Un spectator ”încălzit” de muzică dansează (”după cum îi cântă evreii”:)  într-o frumoasă zi de ”etnovember” la Bastionul Țesătorilor construit de sași  prin anul 1470.

De ce se poate în unele timpuri și unele locuri trăi în armonie, de ce se poate ca asemenea unei previziuni profetice, ”majoritatea” să trăiască în bună înțelegere cu minoritățile care o ”înconjoară”.? Nu e important de răspuns, important e că se poate. Uneori .

 

Un marș urmat de cros

Tot la Brașov s-a putut  în mijlocul unui noiembrie însorit, să se facă o revoluție. Deși unii spun că a fost ”doar” o răscoală, eu îndrăznesc să afirm dacă acceptăm că în decembrie  1989 a fost o revoluție în România, 15 noiembrie 1987 la Brașov a însemnat începutul ei. A fost prima dovadă că voința populară chiar la o scară modestă, clatină din temelii orice dictatură. A fost declicul care a generat reacții auzite cu ecou în țară și în străinătate, protestele doamnei Doina Cornea de la Cluj (care avea o fiică la Paris), comentarii vehemente la Europa Liberă și apoi în presa de pretutindeni și la urmă, binecunoscuta scrisoare a celor ”Șase” care semnala deja luarea de atitudine a unor personalități din cercurile interne ale puterii  comunisto-ceaușiste.

În momentul în care ei au avut curajul să redacteze acel protest,  ”terenul” era oarecum pregătit, Gorbaciov pornise déjà – poate inconștient de consecințe   ”perestroika” și riscurile asumate erau limitate nu doar de notorietatea autorilor, ci și de evidentul sfârșit al regimului represiv. Când muncitorii dela secția de ”Matrițe ” a uzinelor ”Steagul Roșu” (pe atunci încă cea mai mare intreprindere de construcții de mașini din țară cu aproape 25000 de angajați) au lăsat lucrul în dimineața zilei de 15 noiembrie, în semn de grevă (în România comunistă greva era considerată o crimă, un act de sabotaj al economiei naționale!) ei și-au asumat riscuri imprevizibile. După cum și cei circa 400 de muncitori (din cei 4000 prezenți în Uzină la ieșirea din schimbul de noapte) care au avut curajul să pornească într-o demonstrație de protest spre centrul orașului, spre sediul Comitetului Județean al Partidului Comunist, sediul puterii nelimitate al unicului partid politic”conducător”. Pentru că și demonstrațiile, inclusiv cele pașnice și tăcute, erau considerate o crimă.

Riscurile nu au întârziat să se transforme foarte repede în repercursiuni drastice și pedepse exemplare. Securitatea care a urmărit de la început desfășurarea evenimentelor,  a trecut la acțiune. Sute de participanți au fost arestați, anchetați cu brutalitate unii, torturați. S-a organizat un ”proces” public, în care au fost condamnați 61 de ”acuzați”, la diferite pedepse privative de libertate,  transformate în domicilii forțate, până când, după decembrie 89, condamnații au fost transformați în ”eroi ai Revoluției”. Cei mai mulți care au avut de îndurat brutalitățile sistemului securist,  nu au fost recompensați nici moral nici material. Câțiva (cum se întâmplă de obicei:), folosindu-se de împrejurările create după revoluție, s-au ”descurcat” .

Unii care-și aminteau că am fost cândva  director tehnic la ”Steagu” m-au întrebat cum de nu am fost implicat în acest ”proces de vitrină”?  I-am lămurit amintindu-le,  o cunoscută anecdotă a vremii. ”Coadă mare la carne. După ore lungi de așteptare,  șeful măcelăriei anunță   că a primit carne mai puțină,  deci nu ajunge pentru toți așa că roagă tovarășii evrei să nu mai stea degeaba la rând. După un timp se repetă anunțul pentru tovarășii unguri, apoi pentru germani, apoi pentru nemembri de partid ș.a.m.d. până când anunță în fine să plece toată lumea căci carne nu este deloc. Cei care au stat degeaba, au plecat cei mai supărați mormăind furioși ”a’ dracului evreii ăștia,  iar ne-au câștigat!”  Eu am fost ”retrogradat” din conducere cu ceva timp  înainte!

Din eroismul ”Stegarilor” n-a mai rămas decât ”Asociația” și Crosul 15 noiembrie. Brașovenii își amintesc de curajul și sacrificiul primilor vestitori ai democrației române, odată pe an când se oprește circulația pe arterele principale. Acum se întrec  pe ”traseu” alergători de toate vârstele, pe acelaș traseu pe care cu  27 de ani în urmă mărșăluiau muncitorii nemulțumiți de salarii și de „rânduiala nedreaptă„ Mulți dintre ei ascultă nedumeriți veștile despre promisiunile de majorare a pensiilor care încă mai sunt cele mai mici din Europa, în ciuda necontenitelor majorări promise. Dar nu pot uita că în timp ce mărșăluiau pe traseu  au strigat, ”jos comunismul” și au cântat” Deșteaptă-te Române”.

 

Etnici …și scutieri

In timpul cât s-a desfășurat întreaga Revoltă de 15 noiembrie, eu eram la sediul Comunității Evreilor din Brașov,  al cărei proaspăt instalat președinte eram. Am fost ”uns” în preajma sărbătorii de Pesah 5748 (1987),  de Șeful Rabin, care era un Șef necontestat al Federației,  metodele lui de conducere nu difereau esențial de cele practicate de regimul comunist în ale cărei ape (care începuseră deja să se tulbure), naviga cu înțelepciune și dibăcie incontestabilă ,  servind cu credință – deasupra oricărei suspiciuni –  interesele ”turmei” pe care o păstorea.

 

Revolta propriu-zisă, începută dimineața la  uzină, era deja înăbușită  la începutul după mesei. Când am plecat spre casă, pe jos,  am văzut (pentru prima oară în viața mea) sute de scutieri, înarmați până în dinți (din aceia arătați la televizor bătând muncitorii asupriți din țările capitaliste:) care înconjurau cu strășnicie clădirile din centru ale Comitetului Județean și Municipal al PCR aceleași cu administrațiile respective  total subordonate lor. Eram deci chiar la începutul ”carierei” mele de președinte care  avea să dureze mult peste orice limită acceptabilă și  avea să păstreze timp de 25 de ani un caracter de voluntariat. Atunci credeam că misiunea va fi scurtă. O comunitate care părea mai curând spre stingere decât spre dăinuire, foarte mult redusă numeric, nu avea atunci decât în jur de 600 de membri din totalul de cca 10.000, la cât era evaluat numărul evreilor din România. Contravenind estimațiilor logice, aliaua (emigrarea în Israel) a continuat într-un ritm susținut. Numărul celor care plecau în Israel nu era important, dar proporția din totalul membrilor comunității era de a dreptul înspăimântător.  În decurs de 4-5 ani numărul evreilor a scăzut la o treime,  Și acest fenomen nu era doar specific brașovean. Au plecat aproape toţi  tinerii. De ce au plecat în zorii unei lumi noi, a libertății și democrației care promitea să se instaleze în România.? (au plecat și germanii și ungurii, dar mai ales românii, dar asta e o altă poveste!) Ce-i aștepta pe tinerii noștri în Israel?

Noiembrie în Țara Sfântă

Intifada, care a izbucnit spre sfârșitul lunii noiembrie 1987 (deci imediat după evenimentele descrise mai sus!), era tot un fel de răscoală, dar nu cu caracter social,  ci etnic. Copii, adolescenți și tineri  Arabi din așa zisele ”teritorii ocupate” aruncau spre soldații israelieni întâi pietre, apoi ”cocktailuri Molotov”, grenadele primitive ale răscoalelor de stradă de pretutindeni. Dar aceste confruntări care au durat peste 5 ani,  cu diferite intensități până în anul 1993 (an crucial în evoluția istoriei moderne a relațiilor dintre Israel și arabii palestinieni, căci a fost anul în care  pentru prima oară s-au așezat la o masă a negocierilor, recunoscându-se reciproc) erau undeva departe de viața cotidiană din Israel. Pentru vizitatori, dar și pentru cei nou veniți să se stabilească acolo, Israelul oferea aspectul unei țări în plină dezvolltare, unde te simțeai în absolută siguranță, unde aveai pe drept sentimentul stabilității, securității, al libertății individuale neîngrădite. O țară de factură ”occidentală” cu viață trepidantă,  evident cu oarecari trăsături orientale, ceeace nu făcea decât să-i sporească farmecul, ”Olimii” (noii imigranți) sosiți din România s-au integrat relativ repede, majoritatea erau ”akademai” – persoane cu studii superioare, cu o educație și o expertiză recunoscută. Și pentru ei, schimbarea de la regimul și stilul de viață din România perioadei comuniste, cu nivelul de trai apăsat de frustrările sărăciei și restricțiilor, a însemnat un pas într-o altă lume.

Israelul trăia atunci și efervescența marei ”aliale” din (încă) Uniunea Sovietică,  numită deja în jargonul semioficial  FSU (Former Soviet Union) sau CIS (Community of Independent States), de unde au venit  de-a lungul unui deceniu aproape un milion de evrei, producând schimbări pozitive demografice si economice (desigur și cu unele nemulțumiri, legate de pretențiile și comportamentul în stil ”velikorus” al noilor imigranți). Începutul acestei ”mari Alia”, a fost marcat de aterizarea în 11 februarie 1986 la aeroportul Ben-Gurion a lui Natan Sharansky, liderul sionist legendar (Asirei Zion), al evreilor ”sovietici”, proaspăt eliberat din închisoare la presiunea opiniei publice (in special din SUA).

În aceeași perioadă s-a petrecut o altă operațiune sionistă de neuitat, cunoscută sub numele de ”Operațiunea Solomon” (aluzie la frumoasa negresă Regina din Saba,  celebra favorită a înțeleptului împărat) care a însemnat aducerea în Israel , într-un răstimp de 36 de ore cu 36 de avioane Boeing 747,  a unui număr de 15.000 de evrei din Etiopia.(evrei negri). Pe timpul zborurilor în cele 36 de avioane s-au născut 7 copii. Șapte noi cetățeni ai Statului Israel, au venit din cer…Operațiunea s-a petrecut în mai 1991, după Războiul din Golf în care Israel a fost atacat cu rachete și nu a replicat…

 

Chaf-Tet beNovember

Cea mai curajoasă dar și cea mai riscantă atitudine a unei țări mici ca Israel este că atunci când este amenințată, aşteaptă să fie atacată în loc să atace prima, capitalizând avantajul surprizei. De două ori în scurta sa istorie recentă a comis Israelul această imprudență care putea să-i coste existența ca stat,  dar și a cetățenilor ei, a căror viață orice stat responsabil este obligat să o apere.

Prima oară s-a întâmplat în 1948,  când după încetarea mandatului britanic, și proclamarea independenței,  Israelul  a vrut să facă dovada credibilității sale ca stat nou, care s-a angajat să păstreze pacea. A  fost atacat de toate cele 5 state arabe vecine ale sale. Israel nu avea atunci încă nici armată, nici armament. A reușit să învingă atacatorii cu mari sacrificii și să impună condiții de armistițiu avantajoase.

A doua oară s-a întâmplat în 1973 în ”Războiul de Yom Kipur”. Soarta unui stat, a unui popor nu poate fi expusă unui risc existențial de nici o guvernare responsabilă. Poate că reîntemeierea statului evreu modern s-a făcut în împrejurări cu totul neobișnuite pentru care nu există un precedent istoric.

Dar tocmai din acest motiv o procedură inedită, hotărârea Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite din 29 noiembrie 1947,  (Chaf-Tet beNovember) a dat garanția legală și morală pentru exercitarea apoi a dreptului la autodeterminare și proclamarea independenței la 15 mai 1948 (Yom Haațmaut)

Mișcarea sionistă a fost motorul acestei înfăptuiri aproape miraculoase și fără egal în secolul XX. Expresia ei politică WZO (Organizația Sionistă Mondială), înființată la Basel în 1897 de Teodor Herzl, a  avut drept țintă concretă la cumpăna veacurilor XIX şi XX,  salvarea vieții milioanelor de evrei din Europa de Est, (Rusia, România,  Polonia ) lipsiți de elementare drepturi cetățenești, și care duceau o existență sordidă sub nivelul decenței. Căile de înfăptuire a acestui țel au fost diferite și aprig disputate timp de jumătate de secol de numeroasele și diferitele curente de opinie din cadrul WZO, care de-a lungul întregii sale existențe, ca  și în prezent, a oferit spațiul în care se întâlneau, opunându-se toate organizațiile, fracțiunile sau personalitățile independente ale evreimii mondiale. Două curente majore au coagulat (mai mult sau mai puțin) politicile privind statalitatea şi domină și astăzi scena politică evreiască din Israel și diasporă,  cu toate că în multe aspecte există deja un consens tacit. Intransigenții și concilianții.

Intransigenții, ale căror personalități majore au fost Jabotinsky, Beghin, Shamir,  consideră că Iudea și Samaria sunt teritorii istorice evreiești inalienabile și chiar dacă, prin avatarurile și inechitățile istoriei, ele au ajuns să fie dominate demografic sau atribuite politic arabilor palestineni, nimeni  nu este în drept să interzică stabilirea unor așezări evreiești pe aceste teritorii.

Concilianții, care se consideră executori ai viziunii unor lideri ca Sokolov, Arlosoroff,  Ben Gurion susțin renunțarea la continuarea dezvoltării  de așezări evreiești în Cisiordania și chiar desfințarea unora din așezările existente. Și unii și alții intransigenți și concilianți  doresc pacea, recunoașterea Statului Israel ca stat evreiesc și a unui Stat Palestinian ca stat arab,  frontiere negociate, asigurarea drepturilor și libertăților democratice pentru cetățenii și rezidenții din statele proprii, garanții strategice pentru securitatea  Statului Israel  (înconjurat de o superioritate disproporționată a statelor arabe din jur).

Unul din cei mai importanți lideri israelieni, concilianți, care a întruchipat speranța păcii, a fost Ițhac Rabin. El a fost ucis de un intransigent , în ziua de 4 noiembrie 1995.

 

Etnici…și lideri

În perioada zilelor de etnovember au avut loc alegerile din România. Cu contribuția copioasă a diasporei (românești) a fost ales președinte un etnic german. O fi ceva în legătură cu… etnovember?

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *