Crăciunul copilăriei îl petreceam în casa bunicilor mei Erzsi şi Nándor Friedmann. Bunicii mei adevăraţi pieriseră la Auschwitz, cu mult înainte să fi putut deveni bunici. Fiul mezin al familiei Friedmann (ea maghiară şi reformată, el evreu) pierise şi el în lagăr, cel mare supravieţuind în detaşamentul de muncă. Părinţii zdrobiţi de durere s-au ataşat de tinerii orfani reveniţi din lagărele naziste. Din această frumoasă legătură s-a născut relaţia mea specială cu Erzsi şi Nándor care m-au adoptat drept nepoţică (povestea lor am publicat-o sub titlul O poveste din veacul XX http://english.agonia.net/index.php/prose/13900755/email.html). În primii ani de viaţă mi-am petrecut mult timp în locuinţa lor închiriată într-o căsuţă din cartierul Donáth, cu o curte mică în care răsadurile de flori se învecinau cu straturile de căpşuni şi de zarzavaturi, iar vara prânzeam la masa de sub nucul umbros.

Cu bunicii în curtea casie

Pe vremea aceea Crăciunul era o zi de lucru ca oricare alta, dar în familiile creştine se împodobea bradul, se coceau prăjituri şi lumea sărbătorea în surdină. Acasă nu prăznuiam Naşterea lui Isus, însă părinţii mei îmi împodobeau bradul de Anul Nou şi primeam cadouri de la Moş Gerilă. Bunicii ţineau Crăciunul aşa că profitam şi de bradul împodobit cu globuri argintii – antebelice – nuci vopsite cu „lunar”, bomboane „salon” (foarte greu de găsit pe vremea aceea) învelite în staniol argintiu şi bezele albe şi apetisante (pe care abia aşteptam să le scot şi să le savurez topindu-mi-se în gură). Şi la Bunica primeam cadouri aduse de… Îngeraş.

De Crăciun Bunica se străduia să gătească bunătăţi (pentru care aduna cu sârg zahărul, făina şi uleiul scoase pe cartelă) şi lua o pereche de pui de la piaţă. Zarzavatul şi cartofii îi cultiva în grădina căsuţei de la periferie. Desertul tradiţional de Crăciun (şi de Paşte) era cozonacul ardelenesc, cunoscut sub denumirea de beigli. Bunica cocea două bucăţi de cozonac cu nucă şi alte două cu mac. O pereche o păstra pentru noi, iar cealaltă o ducea fratelui ei Albert, de la Oradea, un inginer celibatar care locuia singur-singurel cu o sumedenie de pisici.

Coacerea beigli-ului era un adevărat ritual. Se scotea de pe dulap cântarul mare – cu cadran ca de ceas – blatul de frământat, făcăleţul pentru întins aluatul şi tava de copt. Aveam şi eu un fund de lemn şi un făcăleţ mic, pentru că pregăteam şi eu în rând cu Bunica toate prăjiturile obişnuite. Nu şi beigli, pentru că la beigli trebuia să se concentreze şi nu avea răbdare să mă mai îndrume şi pe mine. Beigli-ul era foarte pretenţios şi putea să nu reuşească dacă Bunica nu era foarte atentă la cantităţi şi tehnologie, eu neavând voie s-o deranjez cu întrebări şi trăncăneli. Aşa că stăteam smirnă şi priveam mâinile ei harnice care frământau şi întindeau compoziţia, o lăsau la „odihnit”, preparau umplutura de nucă şi mac, umpleau aluatul şi-l rulau, îl ungeau cu ou şi-l puneau la copt. Când aroma lor umplea bucătăria se deschidea şi cuptorul pentru a scoate cozonacii şi a vedea dacă sunt destul de rumeni, s-au crăpat sau ba, dacă s-au făcut sau au rămas necopţi pe alocuri…Şi oricât de apetisanţi erau nu puteau fi gustaţi decât în ziua de Crăciun. Vă asigur că întotdeauna aveau un gust desăvârşit şi că NICIODATĂ nu am mai mâncat beigli atât de gustos ca în casa Bunicii Erzsi. Tocmai de aceea vă copiez reţeta de beigli din cartea de bucate, veche de vreo 90 – 100 de ani, pe care am moştenit-o de la ea.

Ingrediente pentru două bucăţi de beigli

400 grame de făină bună de „3 nule”

200 grame de unt

Lapte

20 grame de drojdie

2 gălbenuşuri

Drojdia se dizolvă în 2 dl. de lapte.

Toate acestea le amestecăm, completând cu lapte până când se obţine o compoziţie “nici tare şi nici moale” din care formăm două pâinişoare pe care le lăsăm la “odihnit” cel puţin două ore, la loc răcoros. Apoi fiecare se întinde până se obţine o foaie cât “muchia de cuţit”, peste care se întinde umplutura şi se rulează, se împunge în câteva locuri cu acul şi se unge de două ori cu gălbenuş de ou. Apoi se coace la foc încet, până la rumenirea cojii. Se la să se răcească pe un platou de lemn şi se feliază doar după răcire.

Umplutura de mac

Pentru o porţie este nevoie de 150 de grame de mac măcinat şi zahăr după gust, de stafide şi fructe zaharisite, dar se poate şi fără ele. Macul se fierbe într-o jumătate de pahar de lapte, mestecând încontinuu, apoi se adaugă zahărul. Restul ingredientelor se adaugă abia după răcirea compoziţiei. Umplutura se întnde pe aluat numai după ce se răceşte complet, altfel devine clisos, după coacere.

Umplutura de nucă

Pentru a umple o porţie de beigli este nevoie de un sfert de kilogram de miez de nucă măcinat, zahăr după gust, stafide şi fructe zaharisite. Nuca se amestecă cu puţin lapte rece, până devine destul de fluid ca să se poată întinde, dar nu curge. apoi se adaugă restul ingredientelor.