Nu m-am ocupat niciodată de situaţia din Moldova vecină, cumva nu au intrat în sfera mea de interes. Ştiu doar aproximativ cum trăiau oamenii în timpul regimului sovietic, ce măsuri s-au luat pentru a şterge sau minimaliza apartenenţa comună la românime…  După 1989 aflasem despre rusificarea forţată din timpul regimului sovietic, despre trezirea conştiinţei naţionale, a tendinţelor pentru unificare, apoi, mai târziu, despre reorientarea către Europa. Alegerile recente sau mai degrabă rezultatele lor m-au determinat să acord o atenţie mai mare problemelor, viitorului acestei ţări.

Nu m-am ocupat niciodată de situaţia din Moldova vecină, cumva nu au intrat în sfera mea de interes, de aceea nici nu am cercetat în detaliu problemele de acolo. Ştiu doar aproximativ cum trăiau oamenii în timpul regimului sovietic, ce măsuri s-au luat pentru a şterge sau minimaliza apartenenţa comună la românime şi încercarea, la anumite segmente ale populaţiei chiar reuşită, de a crea  aşa-zisa entitate „moldovenească”, de a convinge că graniţa de la Prut  a diferenţiat oamenii de pe cele două maluri, unii fiind români, iar alţii moldoveni. După 1989 aflasem despre rusificarea forţată din timpul regimului sovietic, despre deportarea românilor din Moldova în Siberia sau în republici din Asia centrală şi despre trezirea conştiinţei naţionale, a tendinţelor pentru unificare, apoi, mai târziu, despre reorientarea către Europa. Recunosc, nu aveam foarte multe date, nu am fost niciodată acolo, nu am stat de vorbă decât întâmplător cu moldoveni veniţi în România care nu doreau să se întoarcă. Tot aşa, din informaţii vagi, am aflat despre plecarea spre Occident la muncă a moldovenilor.

Alegerile recente sau mai degrabă rezultatele lor m-au determinat să acord o atenţie mai mare problemelor, viitorului acestei ţări. Mi-am dat seama că, totuşi, ştiu mai mult decât mi-am imaginat despre situaţia politică a ţării. Mi-am adus aminte de incapacitatea parlamentului de a alege un preşedinte al ţării din cauza lipsei unei majorităţi – de o parte sau de alta a eşichierului politic – de alegerile anticipate repetate, de protestele anticomuniste şi reprimarea lor de către un regim pro-rus. Am ascultat şi declaraţiile pro-europene ale unor oameni politici moldoveni, ale unor tineri care şi-au manifestat simpatia faţă de cursul pro-european al ţării. De aceea am fost surprinsă de rezultatele alegerilor. Convingerea mea a fost că forţele proeuropene vor obţine dacă nu o victorie atotcuprinzătoare, măcar confortabilă, că vor dispărea temerile de răsturnare a unui echilibru politic fragil. Dar m-am înşelat. Am tras din nou concluzia că nu cunosc suficient de bine situaţia din Moldova, atmosfera şi dorinţele oamenilor, stratificarea socială a moldovenilor.

Şi atunci mi-am amintit de un episod, este adevărat de prin anii 1990, cred că chiar la început. Un coleg de-al meu de la Agerpres s-a dus în Moldova. Când s-a întors, ne-am repezit la el şi l-am rugat să ne povestească. Ţin minte primele lui cuvinte. „Nu este aşa cum ne gândeam noi, cum ne-am aşteptat”. Şi a vorbit despre dispariţia sentimentului naţional românesc la foarte multă lume, la imaginea proastă despre România şi români, inoculată de regimul sovietic, despre amintirile chiar dureroase ale unor vârstnici din perioada interbelică, privind administraţia românească, despre locul inferior ocupat de români în societatea moldovenească.  

De-atunci au trecut 20 de ani şi, probabil, multe lucruri s-au schimbat. Dar nu toate şi acest lucru a fost demonstrat de rezultatele alegerilor. Se vorbeşte despre victoria forţelor pro-europene. Da, cele trei partide care se declară pro-europene (Partidul Liberal Democrat, Partidul Liberal şi Partidul Democrat) deţin o majoritate fragilă în parlament, dar uluitor este că la peste 20 de ani de la dispariţia regimului sovietic, partidele pro-ruse au aproape tot atâtea voturi şi dacă Partidul Patria nu ar fi fost eliminat din competiţie, ar fi fost posibil să aibă majoritatea. Deci jumătate din locuitorii Moldovei încă îşi văd viitorul asigurat prin apropierea de Rusia, prin menţinerea ideologiei comuniste. De fapt, nu este de mirare, sărăcia în Moldova este considerabilă, mulţi oameni – mai ales din mediul rural, dar şi din oraşe – îşi aduc aminte că pe vremea regimului comunist aveau existenţa asigurată, nu se găseau sub pragul sărăciei.

Dar mai este ceva: din păcate, partidele pro-europene moldoveneşti care s-au aflat în ultimii ani la guvernare, nu au reuşit să ofere o alternativă credibilă, să traseze contururile unui drum european. Intevine în plus şi situaţia din Ucraina unde venirea la conducere a unui regim pro-european a adus după sine război, sărăcie, nelinişte, în nici un caz ceva dătător de speranţă. Iar luni de zile Uniunea Europeană a privit neputincioasă degradarea situaţiei. Nu se poate ca o parte din alegători să nu se fi gândit – având în coastă Transnistria şi trupele ruse masate acolo – ce uşor le-ar veni acestora să intervină, să se înceapă un nou război.

Un alt element neliniştitor este corupţia care, probabil, este  foarte răspândită şi, spre deosebire de noi,  în Moldova încă nu au fost începute acţiuni pentru  eradicarea ei. De acest lucru mi-am dat seama citind, după alegeri, opinia unor analişti politici care atrăgeau atenţia că dacă noul guvern nu va lua nişte măsuri împotriva acestui fenomen, inclusiv al nepotismului şi „găştilor”, va pierde ultima şansă de a conduce ţara. Erau nişte avertismente foarte serioase care ilustrau gravitatea situaţiei.

Şi un  ultim aspect: unificarea cu România. Să nu ne amăgim cu apă rece. Deocamdată, o mare parte a moldovenilor nu doreşte acest lucru. Sunt numeroase motive, unele le-am enumerat. Şi aici am o amintire, e drept tot destul de veche, tot de la începutul anilor 90. Mircea Snegur, pe atunci preşedintele ţării, a fost întrebat de un ziarist român ce părere are despre unificare. Răspunsul lui a fost: „dacă România ar fi ca RF Germania, imediat ne-am uni”. Din păcate, nici după 20 de ani nu am ajuns ca Germania federală, la momentul respectiv. Nu cred că în afara sentimentului naţional de împlinire a dorinţei unora de a aduce la un loc pe toţi românii, prea multe nu putem oferi moldovenilor, nici măcar un paşaport european din moment ce de-acum au liber în UE. Nemaivorbind de faptul că imediat regiunea minoritară Găgăuzia s-ar despărţi de Moldova, aşa cum a declarat recent liderul ei, într-un interviu în ziarul „Adevărul”.

Dorim din tot sufletul binele moldovenilor şi Moldovei dar lucrurile trebuie bine gândite şi cântărite. Da, trebuie să-i ajutăm, dar trebuie să fim precauţi cu declaraţiile şi intenţiile noastre. Şi să nu ne facem iluzii, crezând că  ceea ce ne-am imaginat este realitatea. Trebuie să-i lăsăm pe moldoveni să-şi rezolve problemele, eventual să–i atenţionăm cu tact şi cu diplomaţie, fără să-i grăbim. Să-i sprijinim ca drumul lor către Europa să se poată realiza, împărtăşindu-le din experienţa noastră – şi bună şi rea.