O bătrână a murit pe câmp. Îngheţată. Căzuse răpusă de epuizare şi de frig. Era îmbrăcată în pijama şi în tălpile goale. Nu o alungaseră rudele vitrege, ci un medic – crezând-o pe cuvânt că „se simte mai bine şi doreşte să plece acasă” – i-a dat drumul cu bilet de ieşire… Când a părăsit spitalul era îmbrăcată în pijama, avea pe umeri păturică adusă de acasă şi era încălţată…În papuci de casă. Bătrâna a părăsit spitalul într-o dimineaţă geroasă. Unii spun că afară erau minus şapte grade …
Nu doresc să scriu despre iresponsabilitatea medicului care nici nu era angajata spitalului, ci înlocuia o prietenă care-i lăsase şi parafa. Nici despre inconştienţa infirmierei care a scos-o pe poartă şi a urcat-o într-un taxi, îmbrăcată în pijama şi încălţată în papuci de casă, şi, auzind că taximetristul refuza cursa, întrucât femeia voia să plece în alt oraş, a îmbarcat-o într-un alt taxi cu destinaţia gara CFR…Nu am să mă întreb câtă experienţă de spital îi trebuie cuiva – medic sau infirmier – ca să-şi dea seama că o persoană vârstnică şi bolnavă e confuză ? Şi cât suflet ca s-o lase să plece, pe ger, în pijama şi papuci?
Ceea ce m-a îndemnat să scriu aceste rânduri a fost prezenţa oamenilor revoltaţi care, aflând despre cele petrecute, au venit să protesteze faţă de nepăsarea celor de la spital şi s-o îmbărbăteze pe nepoata bătrânei care postase pe Facebook cum a fost lăsată bunica ei să plece din spital, cu tălpile goale.
Nepăsarea cadrelor din spital, atente să fie acoperite de acte, a fost cumulată cu cea a şoferului de taxi, interesat doar de profitabilitatea cursei, cu cea a florăresei care – atunci când rudele o dăduseră dispărută şi o căutau înnebunite – şi-a amintit că văzuse prin preajmă o bătrână în pijama şi papuci de casă, cu o păturică pe umeri şi privirea rătăcită, dar nu o întrebase „Încotro maică? Te pot ajuta cu ceva”? Indiferenţa cumulată a pietonilor care nu au încercat s-o oprească, s-o îndrume sau măcar să sune la 112, ci au lăsat-o să treacă pe lângă ei – păşind cu tălpile goale pe caldarâmul rece – a înlesnit călătoria ei tragică spre punctul terminus de pe câmpul îngheţat.
Oare câţi dintre noi mai sunt atenţi la ceea ce se petrece în preajmă, câţi încearcă să ajute un copil pierdut în aglomeraţia străzii, un om în vârstă ostenit şi speriat, un bolnav rezemat de un zid, o femeie lovită sau un bătrân confuz, rătăcitor pe străzi? Suntem cufundaţi în spaţiul virtual şi, aflând online de vreo grozăvie, ne ducem – eventual – să protestăm, să îmbărbătăm îndoliaţii, să aprindem o lumânare şi – neapărat – să ne facem poze pentru a le posta, apoi, pe Facebook.
