Se întâmpla prin 1960. Mi-am pierdut serviciul și nu găseam altul. M-am bucurat enorm când mi s-a oferit un post la Biblioteca Națională…Ca apoi să primesc un telefon care îmi comunică pe scurt că nu am ce căuta la acea bibliotecă, fiind fiica unui exploatator., însă  nu peste  mult timp mă pomenesc invitată la șeful cadrelor de la Școala Superioară de Partid, Ștefan Gheorghiu, și mi se propune un post cu jumătate de normă, documentaristă la biblioteca instituției.

Accept cu bucurie. Leafă « uriașă », de 600 lei/lună. Șeful bibliotecii, un profesor de istorie, bună cunoștință a soțului meu, mă introduce – aveam să prelucrez presa și cărțile în limbile franceză, engleză, germană şi maghiară intrate în bibliotecă.

Biblioteca de la Ştefan Gheorghiu

M-am apucat cu mult zel de treabă. Colegele erau specializate în istorie, economie, filosofie și construcție de partid. Cea de economie era o sovietică măritată cu un român, de asemenea cunoștință a soțului meu. M-am împrietenit repede cu ele, cu cea de istorie am rămas apropiate până la decesul ei.

Spre deosebire de aceste colege care aveau mult timp să stea de vorbă, eu eram foarte ocupată cu prelucrarea imensului material din străinătate intrat în bibliotecă. Și de interes maxim…

A fost printre puținele locuri din România acelor vremuri unde mi se deschidea o fereastră către lumea clocotitoare de idei din Europa.

Cei care au încercat să modernizeze Școala ”Ștefan Gheorghiu” s-au gândit, probabil – mai ales că venise și deschiderea anilor 60 – că ar trebui să existe un loc unde să se adune și să se găsească, pentru o elită de partid, cărți, reviste, documente, reflectând cele mai noi tendințe din Occident. Măcar pentru a fi criticate… Astfel am ajuns să citesc revista Les Temps Modernes, redactor-șef Jean Paul Sartre.

Dau imediat de conferința internațională de la Praga privind opera lui Franz Kafka…și de nuvela sa ”Metamorfoza” pe care o citesc cu nesaț – la  biroul celălalt stând colega sovietică absolut neînțelegătoare față de orice rază de idee contrară dogmatismului binecunoscut în care a crescut și ea.  Așa că am tăcut și în general m-am limitat la comentariile ideilor – foarte, foarte bogate – pe care le întâlneam în lecturile mele și pe care le prelucram frumos în fișe, le așezam în biblioraftul nostru și se aflau la dispoziția celor care le înțelegeau și le căutau. Și nu erau puțini…Veneau la mine cadrele didactice interesate, rugându-mă să le și traduc din textele respective chiar din franceză, dar mai ales din engleză, germană sau maghiară.

Textele deosebit de interesante le traduceam și erau multiplicate, puse la dispoziție în biblioteca noastră și difuzate la cabinetele de partid din toată țara. Erau idei inovatoare, deosebite de cele oficiale…Îmi pare nespus de rău că la mutarea noastră într-un apartament mai mic ne-am văzut siliți să renunțăm la o mare parte a bibliotecii pe care o adunasem, oglindă a muncii noastre de atâția ani de zile – mai ales a soțului meu, istoric – și am pierdut toată bogăția de prezentări de cărți, traduceri de articole interesante…Din păcate nu am notate nici măcar titlurile unor cărți citite și prezentate (cu atâta trudă) cum ar fi o carte a lui Toynbee, o alta – nu sunt în stare să-mi amintesc nici numele autorului sau titlul cărții, dar conținutul îl știu bine – care dovedea că ponderea muncitorilor în forța de muncă a populației este în scădere datortă progresului tehnic și crește aceea a numărului tehnicienilor, deci al așa-numitelor gulere albe….Concluzia…cât se poate de nemarxistă!!! Materialul a fost difuzat, apreciat etc…

Eram fericită cu munca mea atât de intersantă. Încadrarea mea cu jumătate de normă a fost repede schimbată în normă întreagă, tot cam insuficientă, dar așa se trăia. Mă îmbătam cu Kenneth Galbraith,  filosoful și logicianul polonez, Tadeusz Kotarbinski,  Bertrand de Jouvenel, Adam Schaff, Hannah Arendt etc. În timp ce era rector Leonte Răutu, acesta a organizat niște discuții pe teme teoretice actuale cu profesorii sau cercetătorii din domeniul științelor sociale – discuții ce dovedeau o bună pregătire din partea unora, dogmatism și îngustime în gândire de partea altora. Participam ca documentaristă pentru editarea acelor discuții.

De fapt, eram liberă de orice control. Dacă mi se dădea să fac o prezentare de carte, puteam sta acasă să o citesc în liniște și să scriu despre ea…

Apoi a venit rector Dumitru Popescu (zis Dumnezeu) – s-a terminat cu dezbaterile teoretice, au venit niște comisii în căutarea unor nereguli și m-au găsit pe mine în funcție  la aproape 59 de ani! M-au pensionat pe loc și bine au făcut – n-aș fi suportat frigul ce avea să se abată asupra bietelor mele colege în birourile neîncălzite.

Tot pe-atunci primesc într-o zi un telefon de la o fostă colegă a soțului meu.”Veniți seara la noi, ne adunăm mai mulți prieteni” ! Îi răspund pe loc: ”N-ai putea să ne inviți de prânz, că la mine nu merge gazul în bucătărie” Ce timpuri !!! Nu sunt de uitat…