Pentru a vă lămuri în privința Holocaustului pogorât asupra evreilor europeni în urma programului de exterminare inițiat și pus în aplicare de către Hitler vă rog să deschideți site-ul Yad Vashem de pe calculator. A fost o tragedie fără margini ….care ne-a marcat pe viață, pe prea puținii supraviețuitori. Dar au existat excepții. Și datorită lor, au rămas în viață supraviețuitori – a se citi mărturiile publicate de Yad Vashem. Acestea sunt numai o parte din poveste, acolo unde cei care au scăpat cu viața, au depus mărturie și au cerut ca numele salvatorilor lor să figureze pe lista ”drepților între popoare” , întocmită de Yad Vașem.

Au existat însă și multe, foarte multe manifestări ale omeniei necuprinse în cărți și care supraviețuiesc, mai trăiesc în mintea și inima mea. Pe acestea vreau să le enumăr chiar dacă le-am mai amintit în treacăt în alte articole.

După Dictatul de la Viena, în funcţia de secretar general al Uniunii Avocaților din Ungaria a fost numit Mihály Sándory, un avocat din oraşul Gheorgheni care a fost invitat să se mute cu familia la Budapesta.

Clădirea şcolii unde în mai 1944 a fost amenajat ghetoul pentru cei o mie de evrei locali, fapt atestat de placa memorială

– În noiembrie 1944, după lovitura de stat a Crucilor cu săgeți, când evreii erau înghesuiți în ghetou, uciși pe stradă, aruncați în Dunăre şi aşa mai departe, Mihály Sándory i-a dat mătușii mele actele de identitate ale fratelui său datorită cărora mătușa mea cu soțul ei au supraviețuit. M-am dus și eu la ei, solicitând adresa unor refugiați din Gheorgheni și am observat că pe balcon se aflau mai multe persoane. Erau opt evrei (printre care Béla Vajda, un prieten din Gheorgheni, aveam să aflu mai târziu). După război, Sandory, ca fost demnitar, a fost aruncat la închisoare unde a învățat engleza, reușind să trăiască din traduceri literare după eliberarea sa…

– Angrosistul Dénes Lázár a oferit evreilor din oraș și împrejurimi adunați în ghetoul organizat în clădirea școlii elementare din Gheorgheni (o favoare, cei din alte localități fiind mânaţi pe câmp, în pădure, în șoproanele fabricilor de cărămizi, etc.) un vagon de făină (când pâinea era atât de raționalizată încât trebuia să prezinți un bonuleț pentru o felie de 50 de grame). Făina a fost descărcată de prietenii mei Matyi Rubin, Bandi Șmil și verișoara mea, Ági Horváth, ca apoi Eva Tabak (bunica Andreei Ghiță), împreună cu Agi și alte două femei să muncească zi și noapte la pregătirea de tăiței din făina primită…Până când au fost puși pe tren cu toții și transferați la fabrica de cărămizi de la Reghin. Apoi, o dată, cu apropierea frontului şi Lázár s-a refugiat în Vest.

Aflată la Budapesta, m-am dus la Dénes Lázár care stătea la hotelul Panonia, să-i solicit o adresă, pe care mi-a dat-o, nu înainte să deschidă portofelul burdușit și să mă poftească să scot câți bani doresc. Nu aveam nicio lețcaie în buzunar. Dar aveam mândria mea. Așa că am pornit-o pe jos în căutarea adresei respective. Cei vizați nu m-au ajutat cu nimic.

– O excepție interesantă de la regulă – cazul comandantului jandarmeriei din Gheorgheni, ofițerul Szamosi, numit în acel post la începutul anului 1944. S-a prezentat la familia noastră fiindu-i repartizată o cameră din cele patru ale locuinței noastre. Mama ,văzându-l în uniforma jandarmeriei era să leșine. La care dl. Szamosi i-a spus: “Doamnă, sub această uniformă bate o inimă ( a munder alatt egy sziv dobog) și mama mea s-a liniștit. Ofițerul s-a dovedit a fi un om excepțional de prietenos, a adus-o și pe soția la noi, s-a împrietenit cu mama. Aveam o servitoare româncă din Voșlobeni, de vârsta mea, o fată ageră. Dl Szamosi îi cumpăra cele necesare familiei sale întrucât românii, la fel ca evreii, nu aveau drept la cartele.

– Un alt caz memorabil – după revenirea părinților și a fratelui meu mai mic la Gheorgheni, nefiind deportați – a apărut imediat Anna Bartis, țărancă din Lăzarea, care de ani de zile ne aproviziona cu smântână, unt, brânză, ouă, pui de excelentă calitate. Mama s-a bucurat desigur de apariția ei, dar i-a atras atenția că nu are voie să cumpere nimic de la ea (familia era pusă sub supravegherea poliției). La care Anna i-a răspuns ”Mi se poate interzice să-mi vând produsele cuiva, dar nimeni în lumea asta să nu-mi interzică cui le dau cadou cele făcute cu mâinile mele ! ”

Aceşti oameni nu au salvat efectivi vieţile unor evrei şi nu au ajuns în categoria ”drepți între popoare” , dar prin gesturile lor au alinat sufletele rănite şi existenţa hăituită a evreilor, s-au delimitat de marea de indiferenţă şi ostilitate a celor din jur.

Eva Szmuk