Naivitate bărbătească

Da, sunt convins că şi bărbaţii pot fi naivi. Eu unul sunt sigur că voi muri naiv pentru că boala asta, cel puţin la mine, nu are leac. Dar nu cred că naivitatea e o caracteristică ce trebuie enunţată , făcută public şi, în niciun chip, glorificată.

Dacă eşti naiv, şi eşti conştient de această trăsătură de caracter, pe care, personal, o consideri pozitivă, bucură-te de ea şi ţine-o ascunsă de cei din jur, în ochii cărora poţi apărea într-o culoare nu tocmai favorabilă.

Gabriel ben Meron

Gabriel ben Meron

Cu atât mai mult ar trebui să te fereşti de vreun act de publicitate care să te facă ridicol în toată lumea.

Ah, dacă eşti însă actor sau politician, spune americanul, n-are importanţă ce se scrie despre tine, important este ca numele tău să fie scris corect.

Dar cei trei “eroi” ai povestirii mele nu sunt nici actori şi nici politicieni, deşti toţi trei sunt americani. Şi se pare că pentru niciunul dintre ei ridicolul nu e un pericol, iar publicitatea pare a le fi mai importantă decât riscul de a ajunge de râsul lumii.

Deci să începem scurta povestioară. Cei trei, bărbaţi în jurul vârstei de 30 ani, toţi trei fericiţi (aşa se pare) în căsnicie, se află în preajma unui deosebit eveniment: fiecare dintre soţii e însărcinată şi momentul naşterii primei odrasle se apropie cu fiecare zi ce trece. Asistând la dificultăţile întâmpinate de soţia însărcinată în efectuarea obligaţiilorr cotidiene, cei trei hotărăsc să se solidarizeze, într-un mod unic, special, cu situaţia partenerei de viaţă şi ca urmare, fiecare din ei îşi construieşte un şorţ umplut cu balast cântărind aproximativ 15 Kg şi pe care şi-l plasează în jurul abdomenului, jurându-se să nu se despartă de el până în momentul apariţiei vlăstarului sau vlăstarei în lumea extrauterină!

Ştirea a făcut imediat înconjurul mapamondului şi zecile de mii de reacţii sunt toate pozitive, ridicând în slăvi martirajul masculin, spiritul de solidaritate şi mai ales interpretarea hotărârii ca un suprem gest de înţelegere pentru situaţia specială în care numai o femeie se poate găsi, şi nu o dată, în viaţa ei.

Să fii naiv, e dreptul tău. Dar să fii naiv într-o societate naivă, cum e cea americană (aici aştept o sumedenie de reacţii încercând să infirme această părere a mea despre poporul american), e de fapt un gest care nu face decât să accentueze o slăbiciune naţională, pentru că oricine va fi de acord cu mine, naivitatea e de fapt o slăbiciune umană cu posibile nefaste consecinţe.

Zvonuri răspândite mai peste tot vorbesc despre un plan de a produce un film artistic bazat pe povestea de mai sus, şi deja se speră la un succes financiar ieşit din comun.

Deci, să recapitulăm povestea într-o singură propoziţie. Trei bărbaţi doresc să facă un gest de solidaritate cu soţiile lor şi în felul acesta să atingă, concomitent, trei scopuri.

Primul e cel de a se face şi mai iubiţi de propriile lor consoarte. Al doilea are un caracter mai general, pentru că (îmi închipui) ei ar dori ca exemplul lor să fie urmat şi de alţii. Dar cel mai important rezultat ar trebui să fie altul, şi anume, debutul unei serioase campanii de solidarizare, naţională sau chiar internaţională, cu suferinţele femeii, produse de inegalitatea cu care au fost create, şi sunt tratate, cele două sexe.

Până aici nimic mai frumos şi mai elegant.

Puţini sunt bărbaţii care devin conştienţi de preţul pe care îl plăteşte femeia pentru că e femeie şi de situaţia specială în care se găseşte ea în societatea dominată de bărbaţi.

Dar gândul care s-a născut în mintea mea la citirea ştirii de mai sus e cu totul altul.

Oare nu există, m-am întrebat eu, situaţii mai tragice, mai dificile, şi mai greu de acceptat decât faptul că femeia însărcinată poartă timp de luni de zile o povară măsurată în kilograme, care o împiedică să se mişte cu uşurinţă, să parcurgă câteva sute de metri fără dureri de coloană vertebrală şi să se aplece fară a-şi pierde respiraţia?

Gândul acesta m-a dus la o mulţime de situaţii, nu mai puţin reale, dar mult mai drastice şi mai dăunătoare decât temporara sarcină, care are un scop binecuvântat şi un sfârşit aducător de fericire.

Iată doar câteva exemple.

În Egipt, Sudan sau Djibouti, datele UNICEF din Noiembrie 2014 arată că aproximativ 90% din femei sunt supuse unei intervenţii de “circumcizie” (adică extirparea clitorisului), de multe ori executată în condiţii complet neigienice, şi asta cu scopul de a micşora sau chiar anula plăcerea femeii în timpul actului sexual. Cu alte cuvinte, femeia nu are dreptul să se bucure de orgasm, pentru că simpla cunoaştere a acestei senzaţii ar putea duce la ideea de adulter!! Bărbatul, însă, are dreptul la această plăcere pentru că, aşa cum prea bine se ştie, bărbatul e un individ puternic din punct de vedere psihologic şi pentru nimic în lume el nu s-ar simţi tentat să-şi înşele soţia!

În India violul (mai ales cel colectiv) e un fenomen social cunoscut şi practic acceptat de societate, în ciuda legislaţiei care pedepseşte grav această infracţiune. Procentul de violuri e cam 2 la 100,000 femei, aparent nesemnificativ în comparaţie cu Africa de Sud unde acest procent ajunge la 115 raportat la 100,000 femei. Dar in India de multe ori victima violată este ucisă după terminarea actului abominabil, iar dacă a rămas în viaţă, societatea (şi familia!!) o marginalizează şi niciodată ea nu va putea întemeia o familie a ei. Bărbatul (sau bărbaţii) e criminalul, dar cea care plăteşte e femeia.

A propos de viol, preşedinta Braziliei a anunţat nu de mult că după datele incomplete aflate în posesia autorităţilor locale, în fiecare zi în medie, cam 15 femei braziliene sunt violate, marea majoritate refuzând să reclame crima de frică pentru consecinţele ce se pot ivi ca urmare a gestului curajos de a cere dreptate.

În Arabia Saudită femeia nu are dreptul să meargă pe stradă fără a fi însoţită de un bărbat şi în plus i se interzice să aibă carnet de conducere. Libertatea şi independenţa femeii saudite este în mod arbitrar îngrădită, iar drepturile ei civile sunt reduse la minimum, chiar dacă face parte din familia regală. O femeie care se întâlneşte cu un bărbat care nu e soţul ei poate fi acuzată de adulter.

În anumite ţări africane văduva e obligată să se recăsătorească cu un membru al familiei decedatului, pentru ca averea să nu cadă în mâna unor străini.

În alte ţări, toate cu drept de vot la ONU, femeia e cumpărată de familia viitorului soţ, şi în felul acesta ea devine proprietatea bărbatului, fără drept de a crâcni.

Mai e nevoie să amintesc traficul de prostituate, practicat în multe ţări considerate ca făcând parte din lumea civilizată, o practică ce transformă femeia în sclavă, fără drept de a părăsi “meseria”, fără documente care-i pot da posibilitatea de a se îndepărta de “proprietarul ” ei, şi în permanent pericol de a contacta o maladie venerică?

Deajuns, nu?!

Şi acum să ne reîntoarcem la povestea celor trei eroi.

Sunt convins că mulţi dintre cititorii acestor rânduri vor reacţiona drastic la adresa criticii mele. Se va spune că şi acesta e un început, şi că gesturi de asemenea natură, ale celor trei bărbaţi americani, nu trebuie descurajate, pentru că ele indică o tendinţă de a înţelege situaţia femeii provocată de însăşi faptul că ea nu e…bărbat.

În plus, şi pe bună dreptate, se va remarca faptul ca nimeni nu se aşteaptă ca bărbaţii, în semn de solidaritate cu sexul frumos, să se lase violaţi sau vânduţi ca sclavi, fie şi temporar!

Nu am de gând să polemizez cu viitorii mei critici.

Scopul meu a fost de a aduce în discuţie un grav aspect, deajuns de comun în lumea de azi, în care femeia e supusă unor dificultăţi, gesturi şi chiar crime care nu provin dintr-o situaţie naturală, cum ar fi sarcina, ci sunt provocate de un şovinism împins la extrem.

Nu, naivitatea mea nu e absolută, dovadă faptul că nu mă aştept la ameliorarea situaţiei datorită citirii poveştii de mai sus.

Dar uneori, omul simte nevoia să dea glas unui punct de vedere, cu speranţa că opinia sa nu e izolată de părerea unor cercuri largi.

De fapt, când te afli în camera de votare şi-ți exerciți dreptul de a-ţi spune părerea despre o anumită situaţie, o faci de cele mai multe ori cu convingerea clară că opinia ta, exprimată prin vot, nu va fi urmată de majoritate, şi deci ea va rămâne stearpă, fără rezultat.

Odată împăcat cu acest gând nu-mi rămâne decât să sper că voi fi citit până la ultimul cuvânt, că de fapt de ce scriem cu toţii, nu pentru a fi citiţi??!!

 

Gabriel ben Meron

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *