RĂZBOI şi PACE

De la bun început vreau să liniștesc cititorii: n-am de gând să scriu tomuri voluminoase ca romanul lui Lev Tolstoi. Dar cea de a 70-a aniversare a încheierii celui de-al doilea război mondial – în Occident la 8 mai, la noi, din cauza fusului orar – la 9 mai, mi-a trezit niște amintiri. Mai puțin despre pace, mai mult despre război. În ce privește chiar ziua de 9 mai, îmi aduc aminte de două lucruri: când au venit părinții și ne-au spus că s-a încheiat războiul și defilarea de 9 mai 1947 la Arad, în uniforma organizației sioniste ”Dror Habonim”. A fost singura dată când am participat la așa ceva. Intrasem în organizație în vara lui 1946, deci după 9 mai, iar în 1948 ea s-a desființat. Știu că eram foarte mândră, aveam fustă bleumarin și bluză bleu deschis, lumea ne aplauda, erau foarte mulți tineri și foarte mulți copii. Nu cred că duceam steagul Israelului, statul încă nu fusese declarat. După aceea nu s-a mai defilat decât la 1 mai și 23 august, mai târziu s-a renunțat și la 1 mai, a rămas doar 23 august, ceea ce a reprezentat un chin. Căldură, așteptare, marile distanțe în București , dificultăți de circulație, mai ales la întoarcerea acasă. Uitasem demult entuziasmul primei defilări din viața mea.

EVA GALAMBOS CU TATA SI FRATELE

Eu în braţele tatei. Alături de noi, fratele meu, Adam

Despre război am mult mai multe amintiri deși eram destul de mică – nu aveam nici șase ani și aici am să evoc tot două momente. Mai întâi primul bombardament mare al aviației americane, la Arad, în vara lui 1944, cred că era iulie. Oricum, era vară și foarte cald. Fratele meu și cu mine eram în curte și ne jucam, în fiecare vară tata aducea o cărută de nisip, ni se scotea o copaie în care apa se încălzea la soare, aveam ștrandul chiar în casă. Era dimineața, nu ne-am apucat încă să facem baie, eram amândoi în spielhosenuri și cu niște sandale pe care de obicei le scoteam căci ideea părinților era să umblăm cât mai mult cu picioarele goale, este mai sănătos. Tata era la serviciu, în centrul Aradului, iar mama, îmbrăcată în șort și sutien, se așezase, împreună cu niște vecine, să joace remi în curte. În casă aveam pregătită o valiză cu lucrurile pe care trebuia să le luăm dacă se suna alarma. În fundul grădinii – casa în care stătem avea o grădină imensă și acolo a fost săpat un adăpost acoperit, înăuntru cu niște bănci. Strada pe care stăteam ducea la ”Pădurice”, un parc frumos cu un lac, nu eram foarte departe nici de gară, nici de fabrica ”Astra” care se pare că producea armament.

Și a sunat alarma. Nimeni nu s-a mișcat, nimeni nu s-a îndreptat spre casă să ia valiza, nu era prima dată când suna alarma și treceau deasupra noastră avioane care mergeau mai departe. Și acum, cu mic cu mare ne uitam la ele. Când deodată cineva, cred că unul dintre vecini, a început să țipe: ”Păi ăștia ne bombardează”! Am văzut și eu cum se desprindeau bombele una după alta.., În clipa aceea mama ne-a apucat de mână și am fugit cu toții în adăpost, fără să luăm absolut nimic cu noi. Au venit și niște vecini din casele de lângă noi care nu aveau adăpost. Unii plângeau de frică, alții înjurau, noi copiii tăceam, mama ne liniștea, cred că nu am fost foarte conștienți ce poate să ni se întâmple, dar știam că e ceva de rău, mai ales că auzeam explozia bombelor.. Nu mai știu cât a durat alarma, poate o jumătate de oră, poate ceva mai mult, în sfârșit s-a sunat încetarea și am ieșit. Casa noastră rămăsese neatinsă dar am zărit, nu departe de noi, un fum dens ridicându-se în aer. Ne-am dus pe stradă și atunci am văzut că, începând de la a treia casă de la noi, un șir întreg ardea, casele fuseseră lovite de bombe incendiare. Mai târziu am aflat că norocul nostru a fost că vântul nu sufla în direcția noastră ci invers, așa că incendiul nu a ajuns la noi. Între timp tata a alergat acasă, auzise în oraș că arde strada Mocioni, strada pe care locuiam.

A fost o tragedie îngrozitoare, au murit zeci de oameni. Americanii vroiau să bombardeze gara – ceea ce au și nimerit – și fabrica ”Astra”. Când a sunat alarma, muncitorii au fugit în Pădurice să se adăpostească. Numai că bombele – probabil pe atunci nu exista o tehnologie pusă la punct pentru a ținti fix obiectivul – au căzut chiar în Pădurice și i-au omorât pe cei care au avut ghinionul să se afle acolo. Au mai fost bombardamente, în toamnă și iarnă – ale nemților, era după 23 august, legate de acestea țin minte că erau noaptea, de-acum nu puteam merge în adăpostul din grădină, ci în pivniță, aveam pregătite niște locuri de dormit, eu într-o copaie și fratele meu – într-un coș mare cu rufe. El dormea foarte bine, nu-l deranjau bombele, cred că nici nu se mai bombarda atât de aproape, eu mai puțin, întotdeauna am suferit de insomnie.

eVA GALAMBOS CU ADAM

Cu fratele meu, Adam

După aceea frontul s-a îndepărtat, nu au mai fost alarme, au fost doar foarte mulți militari sovietici. Aveam un apartament mare, stăteam lângă spitalul central, în concluzie am fost scoși urgent din casă și în locul nostru s-au mutat medici militari și asistente. Norocul nostru a fost că ne-am putut muta într-o garsonieră din casă, pregătită pentru bunica mea, așa că puteam intra în apartament să ne mai luăm din lucruri când aveam nevoie. Ne-am înghesuit patru în acea garsonieră, povestea a durat vreo șase luni, după aceea ne-au dat casa înapoi, nu înainte de a lua cu ei niște ”amintiri”, hăinuțe de copii pe care nu le mai purtam dar erau adunate într-un dulap din baie și, culmea, o valiză pentru pălării, rotundă, dar fără pălării. Probabil celui care a luat-o i-a plăcut forma.

De altfel, ne-am înțeles bine cu militarii sovietici, pe noi copiii ne iubeau foarte mult, vroiau relații bune și cu adulții, pe părinți i-au invitat la o petrecere de 7 noiembrie. Au rugat-o pe mama să vină să aranjeze masa. Cum în camera unde s-a pus masa era o toaletă cu oglindă dublă, mama s-a gândit ce să facă să nu se spargă, ca nu cumva după ce petrecăreții vor consuma mai multe pahare de votcă, să nu se distreze aruncând paharele în oglindă. I-a venit o idee genială – a închis oglinzile , se putea face – și a așezat un mare portret al lui Stalin în fața ei, cu o vază cu flori. Nu pot să vă spun ce succes a avut, iar oglinzile au fost salvate. Nu-mi aduc aminte dacă toți cei de-acolo știau că suntem evrei, mama mi-a povestit doar de un singur medic care vorbea idiș și căruia probabil că ai mei i-au spus că suntem evrei.

Deoarece am promis că nu voi scrie tomuri masive, mă opresc aici. O altă poveste, tot legată de război, de fapt de 23 august, o voi spune cu altă ocazie.

Eva Galambos

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

One Comment

  • Andrea Ghiţă commented on May 9, 2015 Reply

    M-a impresionat pana la lacrimi aceasta istorisire in al carei fundal se deruleaza razboiul si marile schimbari de la mijlocul veacului XX. Povestea adapostului din fundul curtii si al bombardamentulu care incendiaza stradai este similara cu cea a copiilor londonezi, relatata de David Lodge in cartea sa Out of the Shelter (Afară din adăpost), 1970. Articolul Evei Galambos e sincer si cuceritor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *