AARON GOVRIN – UN MEMORIALIST GĂLĂȚEAN

Cum arată diferitele aspecte ale vieții evreiești (și în general, românești) din orașul Galați de altădată? Documentele de arhivă, precum și presa locală reconstituie acest tablou. Totuși el rămâne incomplet: în afara documentației pure este necesară și memorialistica. Deși amintirile povestite trebuie tratate cu atenție, deoarece reflectă punctul de vedere personal al autorului, el însuși influențat de lecturile sale, evoluția lui ulterioară, mediul în care trăiește atunci când le povestește – obiectivitatea fiind problematică. Un volum interesant în acest sens este cel al inginerului Aaron Govrin, ”Numai timpul nuși pierde timpul”, publicat la editura Libra din București în anul 2008. Autorul a decedat la Haifa, în Israel, relativ puțin timp după apariția cărții. El își evocă amintirile sub formă de povestiri și nuvele de valoare inegală. Totuși, unele dintre ele se dovedesc utile pentru schițarea cadrului istoric, înțelegerea mentalității generațiilor precedente și completarea unor detalii asupra unor personaje mai puțin proeminente, dar care au jucat un rol anumit în viața locală. Aaron Govrin nu este singurul memorialist în acest sens.

Fără a fi scriitor în sensul proper al cuvântului, el povestește aspecte variate din viața orașului său natal, așa cum i s-au întipărit în amintire. Bineînțeles, pe baza vieții sale personale, el fiind personajul central; unele cazuri diferite sunt cele în care autorul povestește despre prietenii săi din tinerețe și despre profesorii lui. Amintirilor gălățene le urmează amintirile bucureștene și apoi israeliene ale autorului. Unele amintiri sunt povestite cu seriozitate, altele pe un ton umoristic, nostalgic și chiar dulceag. Dar informațiile prezente în aceste evocări sunt totuși interesante, dacă trecem cu vederea unele aspecte legate de viața strict personală a povestitorului și a unora dintre apropiații și apropiatele lui.

Herscovici Galati 1

Aaron Govrin, pe numele inițial Aron Grossman, s-a născut la Galați la 4 august 1920, fiind cel mai mic dintre cei cinci copii ai păriților lui. Tatăl său era proprietarul unei papetării mici, numită ”Librărie și Papetărie” (deși nu vindea cărți), evreu religios, care s-a străduit să-i o educație național-religioasă fiului. În copilărie el i-a angajat profesori particulari de limba ebraică (autorul nu indică numele lor, nici numele sinagogii în care a crescut), dar totuși l-a trimis la școala de stat numărul 6, al cărei director era renumitul învățător Paul Pașa, despre care autorul vorbește cu nostalgie. Însă după absolvirea cursului primar, tatăl autorului s-a opus ca fiul să urmeze liceul la ”Vasile Alecsandri” (LVA), înscriindu-l la Liceul Comunității Evreilor (LCE) ”și asta din două motive: puteam continua învățarea limbii ebraice și nu se învăța sâmbăta”. Aceasta deși fiul voia ”să fiu împreună elevii din generația mea, români și evrei, nu într-un ghetou… să mă afirm, să mă întrec cu toți și nu numai cu elevii evrei”. La liceu s-a dovedit elev fruntaș (al doilea pe școală, primul fiind colegul său de clasă Weissenberg Mauriciu), iar la limba ebraică mult superior celorlalți, pe de o parte pentru că învățase această limbă acasă, pe de altă parte pentru că mulți dintre ceilalți elevi nu erau interesați în învățarea ei. Profesorul de ebraică era Iosef Rabinovici, ”bărbat masiv… cu o chelie pronunțată și cu o barbă șatenă-roșatică frumos îngrijită,… om deschis, bun pedagog și cu mult simț al umorului,… mare amator de plimbări lungi prin munți, cu rucsac și baston”. Profesori de matematică erau Weiss, Lepădatu, Menas, Sachter, Pivniceru, Nazarie. Profesorul Menas, ”fiu de cantor sărac dintr-un orășel moldovean, arătase din copilărie talent deosebit la învățătură, și în special la matematici. Finanțat de comunitatea evreilor din orășel, a terminat la Iași în mod strălucit liceul și apoi două facultăți: de matematici și de electronică. El avea în anii 30 ai secolului trecut un magazin de electronică pe principala stradă din Galați, strada Domnească”. Autorul își amintește de el cu nostalgie, menționând speranța acestui profesor de a descoperi un geniu matematic asemănător marelui Gaus între elevi, ceea ce nu a reușit. Profesorul Sachter este cel care l-a îndemnat pe autor să se îndrepte spre clasa reală, spre matematică și inginerie. (Din alte surse, menționăm că ulterior acest profesor, O. Sachter, a ajuns profesor universitar, autor de lucrări de specialitate, precum și al unui manual de trigonometrie pentru licee). Autorul își amintește și de profesorul de română Botez, ”un legionar fanatic”, cu care 5-6 elevi au intrat în conflict deoarece le dăduse să citească piesa antisemită ”Lipitorile satelor” de Vasile Alecsandri iar ei refuzaseră ”conduși și îndemnați de un membru al mișcării sioniste revizioniste Beitar”, fapt care a determinat apariția unui articol antisemit în ziarul ”Porunca vremii”. Elevii în cauză au fost eliminați, cu dreptul de a se înscrie ca elevi externi la examenele de sfârșit de an la licee din afara orașului Galați. Era în anul 1937. Autorul își amintește și de directorul liceului, profesorul Constantinescu, precum și de ”subdirectorul liceului, admirabilul profesor de franceză David Herșcovici”, cu care avusese un incident cu ocazia sărbătorii din seara de Purim. În primăvara 1939, deși era interzis elevilor să iasă din casă după ora 8 seara și să umble pe stradă fără uniformă, matricolă și număr de ordine, ei și-au permis acest lucru la această sărbătoare evreiască, la care ”se dădeau baluri Purimbal. Tineri evrei, dar și români, mascați și în halate negre, așa-zisele domino-uri colindau din casă în casă, erau serviți cu dulciuri tradiționale, dansau cu gazdele și cu musafirii lor. În preajma sărbătorii, subdirectorul Herșcovici a intrat în clasa opta și ne-a avertizat să nu colindăm mascați și în domino, călcând astefel disciplina, iar cei ce o vor face totuși vor fi aspru pedepsiți. Cu tot avertismentul, am ieșit la colind cu încă patru colegi. Am vizitat mai întâi casele a două rude, unde știam că era bairam mare, ne-am delectat cu prăjituri, am dansat, nedând jos măștile până la ieșire. Apoi am mers la casa prietenei unuia dintre noi, cel poreclit China din cauza figurii lui asiatice. Când am intrat în sufragerie, am fost uluiți să-l vedem, așezat la masă, pe subdirectorul liceului, David Herșcovici. Ne-am schimbat vocile ca să nu fim recunoscuți, credeam noi, am stat puțin, am refuzat dulciurile și am plecat. A doua zi, în prima recreație, Herșcovici, care avea în general fața sangvină, a intrat în clasă roșu de mânie”. A urmat amenințarea cu pedepsirea, dar norocul tuturor a fost că autorul, pe care subdirectorul nu-l recunoscuse, a reușit să-l convingă ”să ignore toată chestia, să ne ierte”. Acest incident vorbește despre atmosfera severă care exista în liceu, despre un subdirector care era pe de o parte sever, pe de altă parte înțelegător (aspect al personalității profesorului David Herșcovici), precum și despre tradiția celebrării sărbătorii de Purim în rândul evreilor din Galați la sfârșitul perioadei interbelice. Alt aspect interesant povestit de autor se referă la mișcarea sionistă de tineret ”Hașomer Hațair”. ”Era o mișcare de extrema stângă, unde alături de sionism ni se inocula stalinism”. Atunci când, într-o vară, această mișcare a organizat o tabără la munte, autorul a vrut să plece în acea tabără. Părinții însă s-au opus ”spre totala mea dezolare. Aceiași părinți de modă veche care nu m-au lăsat până la 17 ani să patinez…, care nu m-au lăsat să învăț să înot, ba chiar mi-a băgat în suflet spaima apei adânci…, mi-au interzis și bucuria taberei de vară”. (Nu este exclus, credem, faptul că părinții autorului s-au opus ieșirii lui în acea tabără de vară, deoarece era laică, de stânga, deși sionistă, dar nu religioasă. Totuși, este și o dovadă asupra mentalității conservatoare a micii burghezii provinciale gălățene.). Vorbind despre apartenența lui la organizația sionistă, autorul adaugă că ”Prin anul 1937… subdirectorul liceului… David Herșcovici a intrat în clasă într-o recreație și ne-a sfătuit să ne retragem imediat din toate mișcările sioniste de tineret și să distrugem listele nominale. Avertismentul a venit la timp: au fost descinderi și percheziții la mai toate sediile, dar nici un elev nu a fost arestat”. (Credem că această prudență este și o cauză a paucității documentare asupra organizațiilor sioniste în acea perioadă). Autorul povestește și despre unii foști colegi de clasă care trecuseră în Uniunea Sovietică împreună cu familiile lor în anul 1940. Ulterior, acești oameni au fost decepționați, notează autorul. Totuși, el povestește despre unul dintre aceștia, Nisea, pe care l-a întâlnit într-o vizită în URSS în anul 1962: acest om ajunsese profesor universitar de muzicologie la Universitatea de Stat din Chișinău. Autorul povestește și despre alt coleg de liceu, Oskar (”Kara”) Feldman, bun cunoscător al limbilor germană, engleză și rusă, care a servit drept traducător comandamentului militar anerican din București în anul 1945, iar ulterior a ajuns probabil în Australia. Ca o mențiune: autorul noteză că în oraș erau și evrei din Basarabia și Bucovina în afară de evreii locali, faptul reflectându-se și în componența populației școlare a liceului evreiesc.

 

Autorul și-a dat bacalaureatul în anul 1939. El s-a aflat la Galați în continuare, până în 1945. În anul 1941, la 2 august a avut loc internarea evreilor din oraș în lagăre. Autorul povestește: ”La Galați, toți bărbații între 16 și 60 de ani au fost internați în lagăre, puțin timp după măcelul de la Iași și după diabolicul tren al morții. Episodul povestit mai jos, întâmplat în lagărul în care am fost internat și eu, este caracteristic epocii în care am trăit noi, evreii, în vara anului 1941”. Lagărul era păzit de jandarmi, iar ”comandantul lagărului” era ”plutonierul major Marin, oltean, rezervist ca și ceilalți jandarmi, înalt și spătos, cu fața negricioasă și mustața mare, neagră”. Era un lagăr mic, unde fusese mutat autorul. ”Ce confortabil părea lagărul nostru, curat lagăr de operetă, veselă închisoare, ca în Liliacul lui Johan Strauss! După lagărul mare, de la liceul evreiesc, unde eram atât de înghesuiți încât trebuia să dormim pe o parte, unde la robinetele de apă și la closete trebuia să aștepți o oră la coadă, lagărul ăsta particular era un adevărat rai. Când vecinul nostru, un bogat negustor de textile, și-a pus casa la dispoziție ca să se facă în ea lagăr, așa cum au făcut și alți oameni cu stare din lagărul mare, cu greu am reușit să fiu și eu repartizat aici. E drept, dormeam pe jos, pe saltele. La început nu era voie să se aducă cărți și ziare. Familiile și prietenii ne puteau vizita doar în puținele ore permise. Timpul ne trecea greu, rupți de viață, de ocupațiile zilnice, de familii, de prieteni. Și jandarmii ăștia rezerviști, care ne păzeau în două schimburi, ce ursuzi erau” Cum le cereai ceva, aveau un singur răspuns: Nu se poate! Regulamentul interzice! … Asta a fost câteva zile, o săptămână cel mult. În lagăr eram cam 40, majoritatea negustori, oameni bogați. Au stat de vorbă cu plutonierul, Nea Marin, probabil că l-au mituit și încet, încet, s-a muiat disciplina, vizitele se puteau prelungi nelimitat, s-au adus cărți de citit, ba chiar și cărți de joc, table și șah… Un lagăr cu 40 de bărbați, dintre care doar doi tinerei: eu și un coleg de liceu, de 20 de ani… Am obținut de la Nea Marin aprobarea să ies în oraș o dată pe săptămână, chipurile pentru cumpărături în interesul lagărului. Cu jandarmul după mine, cu steaua galbenă cusută pe haină pentru prima oară, am făcut vizite la rude și prieteni, am revăzut străzile orașului”. Dar într-o noapte, ”Nea Marin”, comandantul lagărului, a ordonat încolonarea, adăugând amenințări: ”Nu încercați să fugiți de sub escortă. Jandarmii au armele încărcate și ordin să tragă în plin… Dispoziții suplimentare veți primi în port, de la comandanții coloanei”. Dar la poarta lagărului, același comandant a spus că a făcut o glumă și i-a trimis pe internați la culcare. ”Totul n-a fost decât un groaznic coșmar inventat de… Nea Marin”. Dar groaza a rămas. (Poate, ne putem gândi că era o aluzie a comandantului lagărului să ceară o mită mai mare; autorul nu afirmă acest lucru, dar pare plauzibil).

 

Autorul povestește și că la Galați, în perioada 1939-1944, a fost prieten cu Mihail Davidsohn (devenit ulterior Davidoglu), precum și cu Ovidiu S. Crohmălniceanu, frații Sebastian, Clia Wechsler, oameni cu care discuta literatură și filosofie. De asemenea, în această perioadă a citit multe cărți, la biblioteca ”Max Nordau”. În 1945 s-a mutat la București, unde a studiat ingineria și ulterior a lucrat ca inginer constructor proiectant. Părinții săi au plecat în Israel în anul 1950, dar lui nu i s-a aprobat plecarea până în anul 1962, când a fost plătită o sumă de 3000 de dolari americani pentru el, prin intermediul omului de afaceri Jakober. A ajuns în Israel la începutul anului 1963. Aici și-a ebraizat numele, și-a întemeiat o familie, a lucrat ca inginer. A început să publice la vârsta de 80 de ani, la revista ”Minimum”, condusă de scriitorul Alexandru Mirodan.

Un roman publicat de autor înaintea volumului de amintiri prezentat: Casanova : între viață și ficțiune (București: Libra, 2007).

 

Lucian-Zeev Herşcovici

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *