În 1968 am depus o cerere către Tov. comandant al miliţiei judeţului Iaşi pentru aprobarea unui paşaport ca să plec în Suedia, să mă văd cu fratele meu de care mă despărţise războiul şi nu ne mai întâlnisem de 27 de ani. El trăia la Stockholm…

Peste doar o săptămână am şi primit răspunsul cu refuzul. Imediat am luat o jumătate de coală de hârtie şi am scris următorul text adresat comandantului:

„Hitler şi Horthy ne-au distrus familia şi, ca prin minune, noi doi fraţi am rămas în viaţă, consider că este de datoria statului român socialist să mă ajute să-mi revăd fratele după 27 de ani şi nicidecum să mă împiedice. În speranţa unei rezolvări juste a prezentei semnez…

După altă săptămână am fost înştiinţat că cererea mi-a fost aprobată.

M-am pregătit cât am putut de repede şi am plecat. Drumul n-a fost uşor. Invadarea Cehoslovaciei m-a prins la Budapesta, ceea ce a adus după sine întârzieri, însă în final am ajuns cu bine la Stockholm. M-am văzut cu familia fratelui meu, am întâlnit cunoştinţe vechi. Şederea mea în Suedia a fost foarte agreabilă.

Mihai Eisikovits desenând

M-am plimbat mult prin Stockholm, admirând atât partea nouă a oraşului – cu construcţii moderne de beton, oţel şi sticlă – cât, mai ales, oraşul vechi: Gamla Stan cu clădiri seculare, grandioase şi impunătoare cu magazine şi restaurante şi cofetării la tot pasul, pline de lume. O cofetărie deosebită se afla în vârful turnului de televiziune, unde am urcat cu un ascensor ultra-rapid. Cutreieram oraşul cu rudele şi prietenii şi ne bucuram de spectacolele şi concertele în aer liber.

M-a fascinat parcul de sculptură Millesgården, aflat în centrul oraşului şi populat cu sculpturile lui Carl Milles.

În casa fratelui meu l-am cunoscut pe domnul Vogelhut, un om distins şi plăcut de vreo 60 de ani care avea conexiuni în cele mai înalte cercuri ale societăţii suedeze, inclusiv cu casa regală. În scurt timp ne-am împrietenit. Cunoştea cele mai bune restaurante şi cofetării din oraş şi eu eram „nevoit” să-l însoţesc. Vogelhut prosperase în industria blănăritului dar la vremea aceea nu mai lucra. Era un om jovial şi discuta cu mine în idiş.

A venit şi vremea plecării către casă. Vogelhut m-a vizitat şi mi-a spus că ar dori să-i trimită un ajutor bănesc unei rude din Budapesta, văduvă, şi m-a rugat să îi duc eu. Nu puteam să-l refuz, deşi îmi cam era peste mână să întrerup călătoria la Budapesta. În ajunul călătoriei Vogelhut mi-a dat un fişic de dolari, în bancnote de o sută, împachetate într-un material gumat. Nu i-am numărat, dar erau mulţi pentru că nu i-am putut cuprinde între degetul mare şi arătător. Mi-a dat numele şi adresa rudei sale din Budapesta.

Trenul sosea pe înserate în capitala Ungariei, un oraş pe care nu-l cunoşteam prea bine şi eu urma să găsesc adresa şi, probabil, să înnoptez în oraş. Dar îmi luasem angajamentul…

Când trenul ajunse la Viena în compartimentul meu a intrat un domn de vreo 60 de ani, pus la patru ace. Avea pantaloni călcaţi la dungă, ghete lustruite, un pardesiu elegant şi pălărie la culoare. Am intrat în vorbî, mai întâi în germană, dar apoi am continuat ungureşte. Mi-a povestit că trăise în Ungaria, fiind proprietar de pământuri şi crescător de vite şi cai, dar după ce germanii au ocupat Ungaria a fost obligat să se refugieze la nişte prieteni din Viena care l-au ascuns până la sfârşitul războiului. Apoi a hotărât să rămână definitiv la Viena, dar periodic venea la Budapesta unde trăiau fiul şi nora sa.

Am povestit şi eu câte ceva despre mine şi i-am împărtăşit neliniştea legată de dolarii lui Vogelhut, de dificultatea de a căuta adresa indicată şi a-mi continui drumul abia a doua zi…

Omul îmi inspirase încredere aşa că m-am gândit să-l rog pe el să mă ajute, adică să ducă el banii. I-am dat fişicul de dolari aşa cum îl primisem, nenumăraţi şi adresa destinatarei. Ne-am luat rămas bun, el a coborât la Budapesta şi eu mi-am continuat drumul cu conştiinţa împăcată, deşi nici nu-mi trecuse prin minte să-l întreb cum îl cheamă sau să notez alte date de contact. L-am văzut prin fereastra compartimentului cum şi-a îmbrăţişat fiul şi nora care-l aşteptau pe peron, mi-a făcut un semn de salut şi trenul a luat-o din loc…

…Peste trei zile aveam să primesc o telegramă de la Vogelhut în care îmi mulţumea pentru că pachetul (de bancnote) ajunsese cu bine la destinatar!

Mihai Eisikovits, Baia Mare, 10 iunie 2015