Întrebarea pusă se referă la semnarea la Viena a acordului, ar trebui să spunem istoric, dintre Iran, cele cinci țări membre ale Consiliului de Securitate – Statele Unite, Rusia, Marea Britanie, Franța și China, state nucleare, și Germania care, teoretic, ar trebui să pună capăt temerilor apariției unui nou membru în clubul nuclear –Teheranul. Aproape toate statele importante au salutat rezultatele negocierilor care durează de mai mulți ani, afirmând că lumea va deveni mai sigură, că a fost eliberată de pericolul apariției unui nou stat posesor de arme nucleare.

Să precizăm: iranul, cel puțin potrivit informațiilor existente,încă nu este un stat nuclear, încă nu a ajuns să fabrice arma dar era pe cale de a o face. Nu se știe când, potrivit israelului foarte repede, potrivit Statelor Unite, doar peste un an-doi-trei. Prin prevederile acestui acord, prevederi care nu au fost încă date publicității, timp de 10 ani Iranul ar trebui să fie în imposibilitate de a produce arma nucleară, s-a angajat să nu mai îmbogățească uraniul la nivelul necesar pentru fabricarea armei, a permis anumite inspecții, atât din partea SUA cât și a Agenției Internaționale pentru Energia Nucleară. În schimb, embargoul asupra comerțului cu Iranul va fi ridicat, ca și înghețarea fondurilor iraniene din bănci, se va permite și comerțul cu arme, poate nu cu toate categoriile, în sfârșit se pare că Iranul va deveni o țară acceptabilă a comunității internaționale.

Statele Unite, personal președintele Obama, și-au propus drept țintă prioritară acest acord. Este, după Cuba, cea de a doua victorie diplomatică a președintelui american în decurs de două mandate, cam puțin, afirmă analiștii, mai ales dacă se face o comparație cu eșecurile sale ca de pildă imposibilitatea relansării tratativelor de pace israeliano-palestiniene, apariția și succesele Statului Islamic, Ucraina, relațiile în deteriorare cu Rusia. Tocmai din această cauză, Washingtonul, personal Obama, sunt acuzați că ar fi făcut concesii esențiale Iranului numai pentru a se ajunge la semnarea acordului. În ce măsură aceste afirmații, făcute mai ales de Israel sunt adevărate, se va vedea când vom cunoaște textul oficial ratificat de SUA și de Iran, precum și de celelalte state semnatare.

Trist este că, principalul obstacol în calea acceptării acestui acord care, așa cum am mai scris când au început negocierile, poate că ar putea fi bun, este neîncrederea. Neîncrederea în ce privește respectarea prevederilor, neîncrederea în ce privește starea de fapt de la care s-a pornit la negocieri. Nimeni nu știe unde a ajuns Iranul în fabricarea bombei , nimeni nu este sigur ce se va întâmpla după ce vor trece cei 10 ani de interdicții, nimeni nu știe dacă Israelul are sau nu dreptate când afirmă că 10 ani în istoria Iranului nu vor aduce schimbări, așa cum nu s-a schimbat nimic în ultimii zece ani. Poate că sunt afirmații prea categorice. Indiferent de motive, în urmă cu zece ani, Iranul nu s-ar fi așezat la masa negocierilor, chiar dacă efectul sancțiunilor ar fi lovit populația așa cum s-a întâmplat acum. Ceva totuși s-a schimbat în Iran, chiar dacă, în urmă cu câteva zile, în pofida negocierilor cu Occidentul, iranienii au strigat ”moarte Americii”. Problema este dacă Teheranul merită din partea Occidentului un cec în alb, o prezumție de nevionvăție, în condițiile în care are multe păcate, mai ales ca susținător al terorismului, sub diferitele sale forme.

Să nu uităm. În afara succesului diplomatic, Statele Unite vor să folosească Iranul în combaterea Statului Islamic. Este și interesul Teheranului să doboare puterea ISIS. Dar asta nu înseamnă că, în final, presupunând că ar reuși, în locul dictaturii ISIS ar c\știga democrația. Este posibil ca un terorism să fie înlocuit de altul… Ceea ce dorește America reprezintă un obiectiv pe termen scurt. Dar ce se va întâmpla după aceea? Nu se știe, iar America, trebuie să recunoaștem, nu are nici un plan în această direcție. Și aceasă lipsă de perspectivă este vizibilă și la celelalte state semnatare.

Două țări se opun fățiș și vehement acordului – Arabia Saudită și Israelul. Arabia Saudită se teme de pierderea rolului său de putere regională și religioasă. Confruntarea dintre șiiți și suniți este poate cea mai dură aici, deoarece este legată și de dinastia domnitoare. Israelul se teme pur și simplu pentru existența sa ca stat. Nu putem să ne dăm seama dacă amenințările la adresa supraviețuirii statului evreu sunt reale sau numai propagandă, dar Israelul trebuie să se pregătească pentru cea mai proastă alternativă. Și nu este vorba de un atac nuclear, presupunând că Iranul chiar ar avea sau ar fi aproape de a dobândi arma nucleară. Nu, deoarece Teheranul este conștient că aceasta ar însemna o anihilare reciprocă. Dar sunt suficiente niște rachete balistice cu rază lungă de acțiune lansate sore Israel, o problemă pe care Iranul a exclus-o de la bun început din negocieri.

Ținând cont de toate acestea, nu știm ce se va întâmpla după Viena. Scenariul optimist – dar cine crede în el – este că nimic rău. Tensiunile se vor atenua, Iranul va renunța la propaganda belicoasă și va avea relații normale cu Europa și SUA. Scenariul pesimist, mai credibil pentru mulți – că va deveni forța dominantă în regiune, cu o ideologie neschimbată. Ceea ce va însemna eșecul lamentabil al Occidentului, dovadă a egoismului și miopiei sale politice.

Eva Galambos