Mirjam Bercovici: AUTOBIOGRAFIE pentru PRIETENII BAABELIENI

M-am născut la 11 sept, 1923, în Câmpulung Moldovenesc, loc pe care-l văd des în visurile, dar mai des în coşmarurile mele, pe care le am de când am fost deportată în Transnistria, în 12 oct.1941. Am avut acolo o copilărie şi adolescenţă fericită, dar nu pot uita cele 2 zile premergătoare deportării, timp în care am cunoscut adevărata faţă a multor vecini şi cunoscuţi,,care înainte mi-au fost dragi şi în mijlocul cărora am trăit într-o relativă armonie. Nu pot uita drumul spre gara de triaj, prin întreg oraşul meu, cu bagajele, puţine câte le-am putut lua, şi cu cei doi bunici foarte vârstnici, printre cele 2 rânduri de localnici care erau fericiţi şi-şi exprimau prin înjurături grosolane bucuria de a scăpa de noi. Iată de ce nu m-am întors în oraşul natal unde sunt mormintele stră-străbunicilor mei, deşi acolo am învăţat să citesc, să văd frumuseţile naturii, să iubesc, să înţeleg munca şi utilitatea ei. Mi-e greu să pronunţ cuvântul „acasă” pentru că nu ştiu unde sunt acasă.

Mirjam poza P1000119Despre ,,anii netrăiţi” în Transnistria mi-e foarte greu să scriu. Fără să-mi dau seama, în glumă aproape, având la îndemână un album frumos primit de Rosh Hashana – de ziua mea – cu 10 zile înainte de deportare, de la prietenul meu de atunci (se zicea atunci simpatia mea), Bondi, am început după 3 săptămâni de la deportare, să scriu câte ceva cu un ciot de creion chimic… Acel album a devenit în 1995 „Jurnal de Ghetou” publicat de Kriterion. Dacă-l recitesc, şi mi-e greu s-o fac, îmi dau seama câte n-am scris şi de frica gândurilor mele întunecate fiind în plină depresie cum se zice acuma, dar şi de frica că ar putea să ajungă pe mâna vreunei autorităţi şi să cauzeze necazuri mie şi familiei  mele.

Azi văd că acei ani i-am trăit în spaimă, în mizeria cea mai cruntă, cu frigul şi foamea, cu bolile prin care am trecut, eu şi ai mei, cu frica de jandarmul Costică care oricând te putea împuşca, dar n-a făcut-o, dar şi cu speranţa pe care ne-o alimentau minciunile care circulau în Ghetou. Nu a murit împuşcat decât un singur băiat care a încercat să fugă, dar au murit două treimi din cei deportaţi. Au murit de foame, frig, boli şi mai ales pentru că au spus că „nu mai pot trăi aşa”. Eu n-am spus-o  şi în ciuda bolilor de care am suferit, am supravieţuit.

M-am întors în România mergând pe jos timp de 2 săptămâni în 2 mai 1944 şi familia apropiată s-a reunit de-abia la sfârşit de iunie, la Botoşani. Jumătate de familie, unchi mătuşi şi bunicii i-am lăsat în gropile comune din Transnistria şi la Auschwitz.

M-am apucat imediat serios de treabă şi pe lângă un servici la primărie, am început să învăţ pentru a termina liceul întrerupt prin numerus nullus în 1940; m-am hotărât pentru medicină şi cel mai greu lucru a fost să încep să reînvăţ învăţatul. Ani de zile nu mai citisem aproape deloc. Am terminat studiile la Bucureşti şi fiind printre primii 3 studenţi cu nota maximă, am rămas în capitalî la Institutul pentru  Ocrotirea Mamei si a Copilului, ca preparator. Am urcat progresiv gradele ierarhice universitare şi când credeam că voi fi avansată conferenţiar, am fost scoasă din învățământ în urma unui denunţ anonim, că aş fi înscrisă pentru emigrare în Israel (1961). Fiind în plin lucru la o carte pe atunci cheie în pediatrie, dovedindu-se că nu sunt pe lista celor ce vor să emigreze, mi s-a creat un post de medic primar pediatru la acelaşi spital, Fundeni, şi numai o colaborare cu I.M.F..cu aceleaşi sarcini ca înainte.  Din Spitalul Fundeni am ieşit la pensie în 1991, ca medic primar, şef al secţiei de oncopediatrie.

Am colaborat la 3 manuale şi am scris şi susţinut în jur de 120 lucrări ştiinţifice, mai multe în ţară şi câteva în străinătate, în special în oncopediatrie.

În 1970-1974  mi-am susţinut doctoratul ştiinţific cu o teză foarte apreciată în oncologie. Am dobândit prin cursuri competenţe în homeopatie, genetică şi imunologie, specialităţi pe care nu le-am practicat ulterior

După pensionare am lucrat 13 ani la Comunitatea evreilor Bucureşti ca medic la domiciliu pentru asistaţi vârstnici şi concomitent 7 ani ca medic şcolar la şcoala Lauder.

Mi-e greu să scriu o autobiografie pentru că îmi aminteşte  de prima, aceea pe care am scris-o când am intrat  în PCR, în 1946. Am intrat din convingere şi am crezut că aşa trebuie să facă un evreu trecut prin Holocaust, care după ce i s-a luat buletinul la urcarea în tren, a  fost un ,,nimeni” adică un om fără identitate, şi pe care poţi să-l anihilezi fără vreo consecinţă. N-au trecut mulţi ani şi am aflat adevărul despre himera în care am crezut.

M-am căsătorit im 1947 cu Israil Bercovici, poet, teatrolog, secretar literar al TES timp de 25 de ani, decedat în 1988.

Am avut o fiică, Ada, născută în 1953, pianistă, decedată la 43 ani. Am din fericire un nepot, Emanuel, care-mi este aproape.

Am scris în limba germană 3 cărţi şi am tradus din germană în română alte câteva.

Despre starea mea sufletească nu e cazul să vorbesc aici. Pot afirma însă că am reuşit să supravieţuiesc numai pentru că m-am înfundat în muncă, nu ca să uit, ci ca să am la ce mă gândi ca ţel apropiat.

M-am implicat în acţiuni ale Asociaţiei Supravieţuitorilor Holocaustului din România pentru a face cunoscută de tineret, în special, istoria  recentă a ţării în care m-am născut şi trăiesc.

Mirjam Bercovici

 

2 Comments

  • eva galambos commented on July 31, 2015 Reply

    Sunt foarte bucuroasă că doamna doctor Bercovici este colaboratoarea noastră.Scrie minunat, nemaivorbind de experiența ei de viață.

  • Julian Satran commented on July 31, 2015 Reply

    Doamna Dr. Bercovici – ar trebui sa adaugati si cei multzi ani de medicina “cu suflet” cu copii si parinti care nu va uita (eu sunt unul din ei – fost vecin in Alea Lipanesti si tatal unui pacient care este astazi medic in Israel). Si un amanunt de care imi aduc aminte fara multe detalii – visita in Transnitria (sovietica) intro zona apropiata de cea in care si eu am fost ca copil, pe care ati facuto ca sa scapati de o obsesie si de cosmaruri. Multa sanatate si multzumiri cu intirziere. Si multzumiri lu Gabi Gurman care a mentionat articolul intrun email.

    Julian Satran

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *