O VACANȚĂ DE NEUITAT

Suntem, în sfârşit, în preajma vacanței, împlinim zilele astea trei ani (nu eu ci Baabelul) aşa că mi-am zis, să mai ĺăsăm grijile mici şi mari, subiectele dramatice, le voi găsi şi peste o lună, hai să ne gândim la nişte lucruri vesele. Şi cum peste câteva zile voi pleca în vilegiatură, mi-am amintit de o călătorie din copliărie, cu peirpeții pe care le țin minte şi după 60 de ani.

eVA GALAMBOS CU ADAM

Cu fratele meu Adam

Proprietăreasa casei din Arad în care stăteam, împreună cu care am trecut toate avatarurile războiului și care devenise prietenă de familie, o văduvă unguroaică înstărită, din Pecica, se recăsătorise cu un colonel român, nea Alecu Merişanu, ajuns la Arad în timpul ŕăzboiului. S-a întrețesut o frumoasă idilă , ca să zic aşa de a doua tinerețe, iar faptul că tanti Böske vorbea prost româneşte şi era catolică, iar nenea Alex – ortodox, nu a fost o piedecă in calea fericirii lor.

Provenind din Regat, din zona Ploieștiului, colonelul Merișanu se trăgea dintr-o familie de boieri, poate scăpătați dar nu săraci, mi-am dat seama mai târziu când am văzut că în zonă exista comuna Merișani. Avea la Scăieni, lângă Ploiești, o vie frumoasă și acolo ne-a invitat împreună cu fratele meu să ne petrecem vacanța. Dacă-mi aduc bine aminte era în vara lui 1948, dar încă nu i se luase via , acest lucru s-a întâmplat peste vreun an, oricum cred că a fost ultima vară pe care și-a petrecut-o acolo nea Alex. Nouă totul ni s-a părut o mare aventură: călătoria cu trenul, mersul în “Regat” – cum îi spuneam noi, ardelenii, pe atunci regiunii de dincolo de Carpați, deși nu mai era Regat – oameni noi, obiceiuri noi.

Fiindcă era perioada de după secetă și s-a spus că pe-acolo se găseau greu alimente, am plecat încărcați cu nenumărate bagaje, pachete cu făină, zahăr și, ceea ce am ținut foarte bine minte și veți vedea de ce, două damigene pline cu ulei. Toate acestea se puteau procura la Arad, care ascăpase de secetă.

După o călătorie lungă, am ajuns cam în zori de zi la Ploiești. Exista peste multe ore o legătură, un tren local, dar din cauza numeroaselor bagaje, colonelul a decis să caute un alt fel de transport. Întâi a negociat cu un taximetrist dar i s-a părut prea scump, până la urmă a tocmit un căruțaș cu un cal destul de costeliv. Am pornit la drum, viteza nu era prea mare, drumul nu era asfaltat, ci pietruit. Căruța mă scutura și, la un moment dat, am simțit că mi se face rău. Drept care, împreună cu nea Alex, am coborât iar în căruță au rămas tanti Böske, așezată pe muntele de bagaje și fratele meu. Noi pe jos mergeam aproape tot atât de repede ca modernul nostru mijloc de transport, oricum am stabilit că după ce mă voi simți mai bine, ne urcăm din nou lângă ceilalți. La un moment dat am ajuns la podul peste Teleajen, de obicei, ne-au povestit localnicii, un pârâiaș. Acum, din cauza ploilor, se umflase, curgea destul de repede și era mâlos. La pod, peste care ar fi trebuit să treacă și căruța, bariera era lăsată. Nici acum nu știu de ce s-a grăbit căruțașul, de ce nu a vrut să aștepte trenul… A coborât de pe pod, s-a dus pe malul apei și a intrat în Teleajen ca să treacă prin vad cu căruța. Nu s-a gândit că nu mai are de-aface cu un pârâiaș ci cu un adevărat râu cu apa crescută. A făcut prostia să se îndrepte spre picoarele podului unde oricum apa era mai mare. Noi care ne găseam sus pe pod, în clipa aceea, am asistat la o scenă de-a dreptul fantastică, de neimaginat: în câteva minute căruța s-a desfăcut în bucăți iar călătorii și bagajele au căzut în apă. Recunosc, scena mi s-a părut atît de comică, eu eram mică și nu mă gândeam la consecințe, m-a apucat un râs nebun, văzând cum plutesc persoanele și bagajele, damigenele cu ulei și cum țipa tanti Böske. Nu era în pericol, cum necum a acostat imediat pe o mică fâșie de nisip din mijlocul apei. Fratele meu care știa să înoate, a ieșit repede la mal, apa nu era adâncă dar suficientă ca să facă această nenorocire. Oamenii de pe mal ne-au sărit în ajutor, de fapt a trebuit să-l scoată mai întîi pe căruțaș care rămăsese pe un fel de capră plutitoare, împreună cu caii. După aceea -bagajele. Bineînțeles, o damigeană cu ulei a dispărut împreună cu niște saci și cu o valiză cu o parte din păpușile mele pe care le luasem cu mine. N-au fost luate de ape ci de ”salvatori”. Bietul nea Alex, deși nu a fost vina lui, i-a plătit căruțașului o parte din pierderi și și-a făcut reproșuri că s-a zgârcit cu taxiul , așa l-a costat mult mai mult. Ani de zile am evocat cu mare veselie împreună cu fratele meu scenele din râul Teleajen, sigur noi vedeam numai aspectele comice, nu pierderile materiale.

Eva vie

Podgorie

Altfel, luna petrecută la vie a fost minunată. Exista un fel de mic conac   înconjurat de vie, de livadă, de flori, priveliștea era spledidă, cea mai frumoasă fiind din…wc (mă rog, nu era chiar wc) care nu se găsea afară ci în casă, la capătul verandei care înconjura clădirea, cu geamuri mari . Puteai vedea în zare via noastră și cele din împrejurimi. Acolo am mîncat pentru prima dată mămăligă tăiată cu ață (la Arad se mânca numai din aia moale, cu lapte care mie nu-mi plăcea), era un țăran bătrân, nea Vasile, care păzea via și ne spunea povești despre obiceiurile din sat,, veneau zilieri la săpat via, una peste alta, pentru doi copii crescuți la oraș cum eram noi, a fost prima întâlnire cu viața de la țară. Singurul moment care mi-a umbrit această frumoasă vacanță a fost câinele. Era unul de pază, pe lanț, i se dădea drumul noaptea, dar mă împrietenisem cu el, cred că iubea copiii, venea la noi ca să ne jucăm cu el. Numai că, într-o zi când venise foarte multă lume în vie și câinele era cam nervos, m-am apropiat de el să-l mângâi. Era pe lanț și tocmai mânca. Văzând că vin lângă el, poate a crezut că vreau să-i iau mâncarea și m-a mușcat, destul de rău. În clipa aceea, a intrat în mine frica de câini și, cu toate că după aceea, seara vroia să se joace cu mine, nu m-am mai apropiat și am devenit suspicioasă când e vorba de câini, mai ales cei vagabonzi. Nu am mai venit la acea vie fiindcă, așa cum am spus mai înainte, a fost naționalizată

Eva Sonda-de-petrolȘi ca încheiere încă un element anecdotic. La Scăeni, în multe vii din jur și în comună, existau sonde de petrol. Într-o zi l-am întrebat pe gazda noastră: “Nea Alex, dacă și aici se găsește petrol? A nu fetiță, nu este, au fost pe-aci geologi încă înainte de război. Îți dai seama ce bogat aș fi dacă s-ar fi găsit?”. Nea Alex nu a devenit nicodată bogat, dar a devenit bogat statul român care a găsit petrol în via în care ne-am petrecut această vacanță de neuitat.

Eva Galambos

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *