Eram de curând sosit pe pământ scandinav. Într-o zi însorită de primăvară târzie, în drum spre lacul unde obişnuiam să pescuiesc, am trecut pe lângă ceea ce părea a fi o construcţie asemănătoare cu cele pe care copiii le ridică pe malul mării,î n nisipul umed şi răcoros. Fără să mă gândesc prea mult, am ridicat o ramură de copac uscată şi am făcut o gaură în zidul ciudatei fortificaţii, dându-mi seama că am pătruns cu brutalitate într-o lume bine organizată şi extrem de ocupată de furnici suedeze, şocate de tâmpenia intrusului,I nterpretată probabil ca rea-voinţă.

Cam la o săptămână după incident, mă aflam acolo, grăbit să ajung la locul unde obişnuiam să-mi arunc undiţa. M-am oprit totuşi lângă muşuroi, sperând că pagubele pe care le cauzasem fuseseră între timp reparate de harnicile vieţuitoare. Aşa a şi fost, doar că la poalele moviliţei,c ineva a avut grijă să aşeze o tăbliţă pe care scria cu litere de-o şchioapă: NU DERANJAŢI FURNICILE!

Acum – şi au trecut câţiva ani – gândurile mă duc la această întâmplare ori de câte ori aflu din presă despre câte un nou atentat terorist, pacoste de care Europa şi restul lumii civilizate au parte aproape zilnic, iar măsurile pe care autorităţile încearcă să le introducă cu scopul frânării acestor atacuri par la fel de ineficace ca şi tăbliţa naivului sărit în apărarea comunităţii de furnici. În ochii lor şi a apărătorului lor, faptul că eu am acţionat din pură prostie, fără a fi mânat de vreun idealism, nu avea nici un fel de importanţă.

La doar câteva zile după ce atentatul dejucat printr-o minune de trei americani, pasageri pe trenul Thalys dintre Amsterdam şi Paris, un ziarist belgian dornic să se convingă de eficienţa măsurilor de securitate introduse în vagoanele şi gările expuse genului de atac amintit – şi asta după ce autorităţile au promis imediata intensificare a controalelor pe aceste linii – îşi descrie experienţa în publicaţia Le Point.

Pentru a le uşura sarcina eventualilor controlori, tânărul pasager deghizat de pe expresul cu destinaţia Nisa a avut grijă ca ţeava armei sale automate (imitaţie) să se întrevadă din rucsacul în care o împachetase.

Urcat în vagon, fără a fi oprit măcar o dată, şi-a dat jos bagajul de pe spinare şi, lăsându-l pe banchetă, s-a îndreptat spre vagonul bar, aflat ceva mai departe.

Ajuns în staţia Lille-Europe, cu rucsacul recuperat între timp, trecu pe lângă trei soldaţi, defilă în faţa obiectivelor camerelor de securitate instalate pe teritoriul staţiei, ba mai ceru şi instrucţiuni de la un om în uniformă. Îngrijorat de insuccesul total al misiunii sale, îşi puse pe cap gluga tricoului şi ochelarii negri,c u scopul de a crea mai multă impresie. Degeaba însă, indiferenţa celor din jur e totală.

Revenit la Bruxelles, ziaristul se fotografiază în faţa sediului poliţiei din gara Midi, fără să uite să zâmbească.

Privind situaţia cu ochii omului de rând, sceptic pe deasupra, găsirea unor soluţii adecvate la problemă pare o misiune imposibilă. Însă după cum susţine Jonathan Powell, şef de stat-major pe vremea lui Tony Blair, negocierile cu organizaţiile teroriste ar putea reprezenta o etapă importantă, aparent inevitabilă, în cadrul eforturilor de rezolvare a complexei probleme.

,,Negociind cu teroriştii nu înseamnă nicidecum să ierţi sau să uiţi trecutul” scrie Powell în lucrarea intitulată ,,Terrorists at the Table:Why Negotiating is a Way to Peace” apărută recent.

Jonathan Powell

Lui Powell îi este greu să înţeleagă de ce suferă guvernele de amnezie atunci când este vorba despre terorism.:,,Întreaga experienţă istorică ne-o dovedeşte clar. Nu există soluţii pur-militare la nici o problemă politică, oricât de gravă. Şi totuşi, ori de câte ori suntem nevoiţi să ne confruntăm cu o nouă organizaţie teroristă, începem cu decizia de a nu sta cu membrii săi la masa tratativelor.”

Oricât de absurd ar suna, realitatea istorică ne dovedeşte că victoriile militare sunt mult mai puţine  la număr decât conflictele rezolvate pe calea tratativelor este una din concluziile autorului.

Unul din exemplele cu care Powell încearcă să-şi argumenteze controversatele teze este cel al lui Menachem Begin, considerat de autorităţile britanice ale perioadei Mandatului un terorist cât se poate de periculos. În 1946 el a fost acuzat de a fi aruncat în aer hotelul King David din Ierusalim, acţiunea soldându-de cu 91 de morţi şi zeci de răniţi. Şi totuşi, peste ani, când Begin era prim-ministru al Statului Israel, semnând acordul de pace cu Egiptul, el a fost ridicat în slăvi de o lume întreagă, doritoare de pace.

Cel mai concludent exemplu folosit ca argument de Powell rămâne cel al Armatei Republicane Irlandeze (IRA), prima şi probabil una dintre cele mai sângeroase conflicte în cadrul cărora Anglia a fost nevoită să se confrunte cu terorismul.

,,O bandă de criminali”, obişnuia să-i descrie David Lloyd George, primul ministru, pe membrii conducerii organizaţiei. În 1920, când devenise clar că o victorie militară era exclusă, din iniţiativa aceluiaşi Lloyd George s-a pornit o serie de discuţii secrete cu IRA, soldate cu o înţelegere. La peste şapte decenii după aceea, în 1997, Tony Blair şi Jonathan Powell stăteau într-un birou pe Downing Street 10, cu Gerry Adams şi Marin McGuiness,l ideri ai temutei Sein-Fenn, pregătindu-se pentru semnarea istoricului tratat de pace.

Powell s-a născut într-o familie de militari. Tatăl său fusese ucis de IRA, iar fratele  mai tânăr figura pe listele condamnaţilor la moarte ale organizaţiei. Conştient de faptul  că războaiele moderne reprezintă cea mai serioasă ameninţare la securitatea omenirii, Powell a decis să-şi dedice existenţa încercărilor de a pune capăt acestui pericol.

Tony Blair si Gerry Adams

Chiar dacă în biografiile conducătorilor americani nu se vorbeşte prea mult despre discuţiile purtate cu reprezentanţi ai organizaţiilor teroriste, atât Ronald Reagan, cât şi Jimmy Carter, Bill Clinton, George W. Bush au purtat tratative cu ,,diavolul”, unele în secret, altele mai deschis, spune Powell într-un interviu. Iar dacă Obama nu a adoptat încă acest gen de încercări, el o va face în curând.

Sunt oare teoriile lui Jonathan Powell demne de a fi studiate în profunzime? Contribuie ele oare cu ceva la prevenirea catastrofei,sau dimpotrivă,produce pagube acestor eforturi în lupta pentru găsirea unor reale soluţii? Există oare adevărate soluţii?

Răspunsurile la întrebări NU le veţi găsi în ultima pagină.

George Farkas