UN CAZ de PLAGIAT „STÂRPIT în FAŞĂ”

La cumpăna deceniilor şaizeci-şaptezeci reapăruseră revistele şcolare, devenind rapid platforma de afirmare şi validare a înclinaţiilor noastre către umanioare sau ştiinţele exacte. Deşi era coordonată de un cadru didactic, revista era alcătuită de noi, elevii dornici a trudi pe câmpul publicisticii şi nu-mi amintesc să fi fost constrânşi în alegerea subiectelor. În clasa a IX-a mi-am încercat puterile în revista “Petale”, de la Liceul (de atunci) Nr. 15, din Cluj (astăzi Onisifor Ghibu) unde am publicat versuri (de adolescent), dar nici prin gând nu-mi trecea să mă avânt în redactarea revistei (deşi propusesem denumirea acesteia – destul de neinspirată, de altfel – care fusese acceptată). În clasa a X-a, după o reuşită la etapa naţională a Olimpiadei de fizică, m-am transferat la clasa specială de fizică a Liceului Emil Racoviţă.

Revista liceului, întitulată Interferenţe, avea un conţinut mai bogat, mai divers şi de o calitate mult mai bună. Cu câţiva ani în urmă, făcând ordine prin bibliotecă, mi-au căzut în mână câteva numere ale revistei şi am fost uimită redescoperind complexitatea şi originalitatea problemelor de matematică şi fizică publicate în paginile ei, calitatea poeziilor, maturitatea eseurilor. Pe lângă revistă funcţiona şi un cenaclu literar la care participam regulat şi astfel am ajuns să fac parte din colectivul de redacţie care avea menirea să selecteze creaţiile elevilor. Primeam un număr considerabil de manuscrise – mai ales poezii – şi ne străduiam să le alegem cu maximă obiectivitate, punându-ne la bătaie cunoştinţele şi gusturile literare, dar şi…flerul.

Într-o zi, Mircea Toma, colegul meu într-ale selectării (dar poate că mai degrabă eu eram colega lui) îmi arătă o poezioară foarte reuşită, scrisă de o elevă din clasele inferioare. Pe o foaie dictando erau aşternute câteva strofe, cu un scris copilăros. Prima am reţinut-o instantaneu, datorită imaginii zugrăvite şi rimelor reuşite. Suna astfel: Doi urşi albi veniţi din Nord/vor să urce-acum pe bord./ Au venit de pe banchiză/ cu mâncare în valiză. Creaţia puştoaicei ne-a cucerit şi am decis s-o publicăm în revistă.

Peste vreo zi sau două Mircea mă căută furios din cale-afară şi îmi spuse precipitat “Puştoaica a plagiat! Trebuie s-o găsim şi s-o mustrăm, să se înveţe minte!”. „Cum de ţi-ai dat seama?” am întrebat eu pătrunsă de admiraţie faţă de calităţile de investigator ale colegului meu. Mircea a zâmbit şi mi-a spus: ” Norocul începătorului… Aseară am răsfoit o carte de-a surioarei mele şi am dat de poezioara asta!”.

Am purces la citarea făptaşei. N-a fost greu s-o găsim pe mica plagiatoare, pentru că trecuse pe foaia dictando atât numele cât şi clasa. În pauza mare am rugat elevul de serviciu s-o poftească pe vinovată în săliţa unde funcţiona redacţia revistei şcolare. Curând şi-a făcut apariţia o puştoaică dolofană, pistruiată, cu ochi verzi şi privire candidă. Mircea i-a adus la cunoştinţă acuzaţia de plagiat, avertizând-o că minciuna are picioare scurte. I-am explicat că săvârşise o faptă gravă însuşindu-şi creaţia altuia şi am sfătuit-o să nu mai plagieze niciodată, pentru că altfel se va face de ocară şi va fi eliminată pentru totdeauna din rândul aspiranţilor la publicare. Fata a bâiguit că ea crezuse că trebuia scrisă o poezie… nu neapărat una compusă de ea…”. A urmat o altă tiradă în care i s-a explicat că revista publică doar poezii originale şi nu copii ale creaţiilor altora şi, oricum, în cazul din urmă se specifică numele autorului. Între timp a sunat de intrare şi micuţa plagiatoare, îmbujorată de ruşine, a zbughit-o în clasa ei. Nu am mai revăzut numele ei pe nici un manuscris şi nici pe ea nu am prea zărit-o decât în treacăt pentru că ne ocolea stânjenită. Îi era ruşine că furase…

Am pus pe hârtie întâmplarea petrecută cu multe decenii în urmă pentru a sublinia discrepanţa dintre atitudinea elevilor redactori ai unei reviste şcolare de acum cincizeci de ani, confruntaţi cu plagiatul unei puştoaice, şi cea a unor universitari de vază de astăzi, membri ai Consiliului Naţional de Etică sau altor organisme având aceeaşi menire de a veghea asupra originalităţii actului de creaţie intelectuală, puşi să stabilească şi să sancţioneze plagiatul comis de alţi universitari, unii dintre ei ocupând poziţii de vârf în ierarhia de stat (vezi cele mai recente detalii în scrisoarea deschisă adresată Consiliului Naţional de etică şi publicată de Marian Popescu pe blogul său http://marianpopescu.arts.ro/).

Andrea Ghiţă

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

One Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *