SACHERTORTE

Nu am de gând să dau reţeta acestei prăgituri renumite din Viena.
De fapt nici n-o cunosc. Vreau numai să povestesc o întâmplare personală, din familie, care aruncă o privire asupra unei epoci revolute, dar importante din viaţa evreilor din Bucovina. Tatăl meu, mai puţin în tinereţe căci atunci nu avea timp, dar mai ales la bătrâneţe ne povestea despre viaţa lui din Friedenszeiten

(vremuri de pace) cum numea el perioada cât a trăit el, sau mai bine zis, când Bucovina era încă o provincie din Austro-Ungaria, el fiind născut în 1892 şi până în 1918. De fapt noi, copiii, nu prea doream să ascultăm aceste poveşti care ni se păreau caraghioase şi pe multe le auzisem de foarte multe ori. Dar pe aceasta vreau s-o povestesc mai ales că are legătură cu dificultăţile actuale de a găsi un meseriaş serios, calificat şi dornic să câştige un ban cinstit.

Foarte mulţi evrei din Bucovina au fost meseriaşi şi din ce ţin minte erau harnici şi din ce câştigau, trăiau modest şi încercau să dea copiilor o educaţie cât mai bună, dorind ca urmaşii să urmeze fie aceiaşi cale şi mai des să urce pe scara socială.

Mirjam bunici

Bunicul meu era tinichigiu şi geamgiu, un om foarte muncitor chiar şi la bătrâneţe, atunci când l-am cunoscut eu. Provenea dintr-o familie săracă şi foarte greu a reuşit să-şi crească cei 7 copii. În familie se povestea rareori, mai mult am aflat-o când am crescut, că după al treilea copil, bunicul a dispărut de acasă şi numai după luni de zile i-a scris bunicii că a ajuns cu greu în America şi se va întoarce numai după ce va aduna nişte bani ca să-şi cumpere o casă. Până atunci chiria îi mânca tot ce câștiga. Şi s-a întors după 3 ani de stat la New-York. Atunci a reuşit să cumpere casa (tip vagon, o cameră, bucătărie, atelierul şi în faţă un fel de magazin în care vindea ceea ce lucra din tablă). În această casă l-am cunoscut şi eu. Când eram déjà adolescentă am aflat povestea şi l-am tot întrebat: Zeida – aşa îi ziceam eu – cum a fost la New-York­­? Şi el răspundea invariabil: „Tu crezi că am văzut oraşul? Eu am făcut acoperişul caselor şi nu ştiu cum a fost jos”.

Tatăl meu era al patrulea copil. Născut după această ,,aventură” a bunicului (călătoria în America). El a urmat numai Grundschule adică şcoala primară cu 7 clase. Apoi a fost ucenic chiar la atelierul bunicului care mai avea şi alţi doi ucenici şi a învăţat meseria, cred, cu mare seriozitate deoarece îi şi plăcea ce face. Ca să obţină atestatul de calfă, obligatoriu pentru a putea exercita atunci individual o meserie, pe care nu ţi-l putea da decât o comisie de examinare, a plecat în anul 1913 la Viena unde bunicul avea o cunoştinţă. A stat aproape un an la Viena până a obţinut acest atestat şi despre acel timp ne povestea cu mare plăcere. Apoi a izbucnit primul război mondial şi Friedenszeiten s-a terminat pentru toată lumea şi pentru el. A izbucnit primul război mondial, a fost soldat în armata austro-ungară aproape 5 ani şi s-a întors la atelierul bunicului.

Mirjam tatal

Au trecut anii şi a reuşit să se aşeze prin dota primită la căsnicie la casa lui şi ulterior să se desprindă de bunicul şi chiar să se concureze între ei, fără ca relaţiile familiale să sufere.

Cred că tata a fost un meseriaş bun pentru că ştiu că a reuşit să lucreze la o serie importantă de instituţii de care-mi amintesc: Castelul de vânătoare al Regelui Carol al II-lea de la Valea Putnei (dispărut din peisaj după un incendiu ), acoperişul bisericii ortodoxe unde şi-ar fi înscris şi numele, aşa cum fac marii artişti, pictori şi sculptori pe operele lor, posibil şi acoperişul templului evreiesc care mai există şi acum la Câmpulung, etc. Dar în timp se ocupa cu precădere de meseria de geamgiu şi noi, copiii şi mama stăteam în magazinul, azi se cheamă cu obiecte de uz casnic, sticlărie, menaj, porţelanuri. În anii mei de şcoală mi-am făcut de cele mai multe ori lecţiile în magazinul care era la stradă, în curte fiind locuinţa noastră modestă. Lunea, când era zi de târg, tata nu lipsea deoarece veneau mai mulţi clienţi şi nu reuşeam să facem faţă cerinţelor.

După deportare, tata cu o lădiţă cu geamuri în spate, a câștigat primii bani la Botoşani după bombardamentul german din 7

aprilie. Ulterior a fost vânzător şi geamgiu mulţi ani la magazine

de stat unde cu greu a fost angajat.

În 1983, când am reuşit să plec împreună cu soţul meu în vest, la întoarcere ne-am oprit 2 zile la Viena despre care ştiam foarte puţine din poveştile tatălui meu. Şi ca orice turist care se respectă, chiar şi dacă-şi rupe de la gură, am vrut să aduc un cadou cât de mic celor dragi. Aşa am vrut şi eu să-i fac un cadou tatălui meu, deja foarte vârstnic, dar cu mintea întreagă. Era pentru mine o problemă ce să aleg ca să-i facă plăcere. Şi am cumpărat ceva simbolic, mi s-a părut potrivit, într-o cutie frumos ambalată, o mică Sachertorte, prăjitura emblemă, azi se zice ,,brand” a Vienei, de altă dată şi chiar de acum. Cine nu ştie cafeneaua, cofetăria, restaurantul şi Hotelul Sacher din centrul Vienei care a fost şi mai este şi acum un loc relativ scump, dar renumit, de întâlnire a intelectualităţii, a ziariştilor şi probabil a turiştilor de tot felul. Şi tata locuise în tinereţe doi ani la Viena. Spre marea mea surpriză şi decepţie, tata a primit destul de indiferent acest cadou de care eu mă bucurasem anticipat atât de mult. „De ce tată?” Şi spre marea mea mirare, răspunsul lui m-a lămurit: „Tu crezi că în acel an ,1913-1914, eu am fost sau văzut vreodată acest loc unde se găsesc aceste delicatese? Eu am stat la periferie şi am muncit ca să obţin atestatul de calfă şi de multe ori m-am culcat nemâncat”. Când a deschis cutia frumos ambalată, ne-a dat şi nouă să gustăm ,,minunea” şi vă rog să mă credeţi că la Capşa, erau prăjituri mai bune, dar fără ,,brand”,

Atât bunicul care a fost în tinereţe la New-York şi cât şi tatăl meu, care a fost calfă la Viena au fost meseriaşi buni şi cinstiţi cu ei şi clienţii lor.

Mirjam Bercovici

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

One Comment

  • Beatrice commented on October 30, 2015 Reply

    Sa le fie memoria eterna! Au trecut prin atit de multe…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *