,,Un adevărat conducător este acela care nu are dubii şi ezitări în situaţii dificile” obişnuieşte lumea să spună. Itzhak Rabin,de la asasinarea căruia au trecut două decenii, face parte dintr-o altă categorie de lideri, un fel de ,,club exclusiv”, privit de unii cu dispreţ, alteori cu duşmănie, rareori cu admiraţie, deseori ascunsă şi ea din diferite motive,mai mult sau mai puţin subiective
În anul 2010, fiica primului-ministru ucis de un fanatic, dezvăluia că în ajunul tragicului eveniment tatăl ei a fost aproape de a-şi retrage participarea la tratativele de la Oslo, ca urmare a valului de terorism care se abătuse asupra Israelului. Conform celor auzite de Dalia Rabin de la apropiaţii tatălui său, acesta era chinuit de îndoieli privitoare la credibilitatea lui Yasser Arafat, arhi-teroristul devenit partener de discuţii, despre care spunea deseori că promisiunile sale par lipsite de valoare. Iar despre Moshe Yaalon, care în 1995 îndeplinea funcţia de şef al informaţiilor armatei israeliene, reprezentanţii presei aflaseră că Rabin i-ar fi vorbit despre intenţia sa de a ,,repara lucrurile” (referindu-se la anularea Acordului de la Oslo) imediat după alegerile anunţate pentru 1996.
În majoritatea covârşitoare a cazurilor, dubiile sunt consecinţe ale unei gândiri rofunde, tot aşa cum nesiguranţa nu poate fi întotdeauna atribuită lipsei de curaj. Apreciat în mod deosebit pentru claritatea şi tonul categoric al discursurilor sale, Benjamin Netanyahu susţinea într-una din zilele trecute că cel care a fost mufti al Ierusalimului, Haj Amin al Husseini, i-ar fi insuflat lui Hitler ideea exterminării evreilor europeni. Elaborându-şi ideea cu ocazia respectivului discurs, premierul israelian a adăugat că intenţia lui Hitler nu era de fapt lichidarea evreimii europene, ci expulzarea lor de pe teritoriul european.
Nu-mi amintesc să-i fi auzit pe Rabin debitând inexactităţi atât de flagrante, nici măcar în împrejurări deosebite, când scopul ar fi scuzat poate mijloacele, dar nici declaraţii alarmante de genul celei rostite în ziua de doliu care marca trecerea a douăzeci de ani de la uciderea lui Rabin. La întrebarea dacă va sosi şi ziua în care pacea va domni în Israel, Netanyahu a avut grijă să spulbere orice vis, prezentând o prognoză total opusă speranţelor nutrite de milioane de oameni (încă) normali.
Într-un mod pe care l-aş descrie uşor obsesiv, mă trezesc de multe ori făcând comparaţii de genul „Cum ar fi procedat oare Rabin în situaţii similare?”, probabil încă un semn al golului traumatic pe care mi l-a lăsat în suflet plecarea, deloc accidentală, din această lume a marelui om.
Nu ne putem decât imagina proporţiile pe care le-ar fi luat schimbările în mersul istoriei în cazul în care gloanţele asasinului nu şi-ar fi atins ţinta. Dan Ephron, autorul volumului ,,Killing a King”, publicat cu doar câteva luni în urmă, este de părere că lucrurile nu ar fi fost prea diferite de realitatea pe care cetăţenii Israelului au trăit-o în ulimele două decenii.
Perioada care a urmat imediat asasinatului a fost marcată de o intensificare vizibilă a atentatelor teroriste palestiniene, în ciuda eforturilor disperate ale lui Shimon Peres, succesorul lui Rabin la conducerea ţării, de a ameliora situaţia. Două dintre cele mai sălbatice atacuri ale respectivei perioade, comise de sinucigaşi, au avut loc la un interval de numai o săptămână, pe aceeaşi linie de autobuz, soldându-se cu 60 de victime. Durerea provocată de moartea lui Rabin este rapid înlocuită de o puternică furie şi manifestări nefrânate de ură, în timp ce speranţele de la Oslo legate de o încetare durabilă a focului sunt spulberate cu violenţă. Obstacolele par şi astăzi greu de trecut.
Prezentul fără Rabin îmi pare deosebit de greu de suportat; iar viitorul – imposibil chiar. Igal Amir şi cei care l-au trimis au reuşit să oprească mersul înainte pe calea raţiunii şi a unei existenţe mai puţin precare. Până când oare?
George Farkas
