Scrisoare către ” văru’ meu”

A devenit o modă să scrii și să publici scrisori, numite de cele mai multe ori ”deschise”, prin care te adresezi fie unor persoane care nu le cunoști, fie unora care nu există, fie unor persoane sau personalități simbolice cărora nu ai cum să te adresezi direct. Mai au și un alt rost scrisorile ”deschise”. Acela de a face cunoscut lumii – adică altora – subiecte care ne privesc doar pe noi, dar în legătură cu care am vrea să aflăm și părerea (acelor) altora, cu gândul nemărturisit să ne țină partea.Profit și eu de această ”modă” să-ți scriu vere depre relația noastră ciudată, despre dușmănia noastră care se zice că e seculară, dar de fapt ea este de dată mult mai recentă. Am tot încercat să intru în vorbă cu tine vere, acum nu demult când am fost la Ierusalim, și când am fi avut prilejul căci ne-am văzut și ne-am ”intersectat” de multe ori. Eu eram ”turistul” evreu care se duce la Ierusalim cu sentimentul și cu gândul că se duce acasă, în capitala patriei sale, iar tu erai ”amploaiatul” arab care îmi ofereai în numele companiei la care erai angajat cele mai felurite servicii. Tu erai șoferul de taxi, chelnerul, negustorul de legume și fructe din piață, dar și cel care vindea obiecte de ”iudaică”, șeful de sală, dar și directorul de hotel și, probabil. te-am întâlnit și în multe alte posturi, dar erai atât de asemănător fraților mei evrei încât mi-a fost chiar greu să te identific. Nici nu mi-am bătut capul cu asta că nu prea servea scopului de a înțelege mai bine cauza dușmăniei ”care ne leagă” și  nici cum am putea s-o înlăturăm (dacă s-ar putea:) mai ales că aveam probleme de comunicare deși tu vorbeai perfect limba ”mea” pe care eu nu o înțeleg, (decât puțin și vag::)

Bunul și neuitatul meu prieten Aurel Storin, care ne-a părăsit nu demult după o lungă și nemeritată suferință, printre multe alte lucruri minunate, a scris și o poezie intitulată ”Cine sunt…” din care îmi permit să citez :

 Mă-ntreabă vreunul

Cu glasul profund,

Din cine mă trag și cine sunt…

————————————–

Cine sunt? Cum să-i răspund,

Să-i pară răspunsul firesc,

Că eu sunt ”jidanul”

Care a scris Biblia !

Și nu mai știu s-o citesc..

Să fie memoria lui binecuvântată !

Sper vere că tu vei înțelege durerea mea la moartea unui prieten căci sentimentul prieteniei nu ți-a fost nicicând străin și însoțirea cuiva apropiat pe ultimul său drum, a unui prieten care a fost alături de tine în lupte și în speranțe, face parte și din zestrea culturii tale.

Am început să scriu scrisoarea asta, înainte de a fi fost șocat de ultima ispravă săvârșită la Paris de partea dementă a familiei tale care nicicum nu pot să-o socotesc că ar avea cea mai vagă legătură cu specia umană din care cu toții facem parte. Dar după ce valurile indignării și furiei neputincioase se vor liniști, căci asta e funcția nivelatoare a timpului care nu îngăduie emoțiilor  publice să dureze, după ce durerea celor nemijlocit atinși și  compasiunea celorlalți se vor fi potolit atât cât se poate, motivul scrisorii mele, subiectul ei capătă o semnificație în plus. Până la urmă de unde până unde suntem noi rude și de unde până unde ne consideră lumea un fel de veri? Avem origini și am devenit popoare în aceleși vecinătăți.  Pământul care ne a  hrănit strămoșii a fost  același pământ  pe alocuri roditor dar în cea mai mare parte însetat și pustiu al Orientului Mijlociu, leagănul lumii civilizate, puntea de legătură a celor trei continente unde s-a născut și s-a scris istoria omenirii și unde s-a format esența culturii ei. Uneori suntem chiar  “ comasați” sub același nume patronimic ,și doar  antisemiții fac precizarea că ei cu arabii nu au nici o problemă, ba chiar dimpotrivă:). Înrudirea noastră (a evreilor și arabilor) are rădăcini biblice

 

Abraham omul lui D-zeu și Ibrahim tatăl popoarelor

Strămoșul nostrum, Patriarhul Abraham, îl revendicați și voi ca fiind și strămoșul vostru, doar că îl numiți Ibrahim, dar aceasta este o chestiune exclusiv de grafie. El a venit din Ur -Mesopotamia, țara dintre fluvii, după ce a făcut praf idolii cărora se închina tatăl lui Terah (pe care voi l-ați numit Azar:). În Canaan (cam teritoriul numit de evrei în Biblie, Ereț-Israel-Țara Israel) a ajuns îndrumat de Dumnezeul Unic invocat de el în premieră pentru omenire și a cărui Atotputernicie a recunoscut-o. A primit drept recompensă promisiunea Divină că va fi dăruit cu Țara în care curge lapte și miere, și că seminția lui va atinge numărul stelelor de pe cer. Prima promisiune  evreii au luat-o “ad literam“ și timp de peste 4500 de ani (Abraham a trăit – se zice – 175 de ani în jurul anului 2500 î.e.n.) evreii s-au străduit să respecte promisiunea Divină întorcându-se cu încăpățânare în Ereț-Israel după ce au fost izgoniți pe rând de asirieni, de babilonieni de greci și de romani deși împiedicați să se întorcă de egipteni, de otomani și, mai apoi de britanici. Unde au fost strămoșii voștri,vere?

Nu pot decât să presupun, în lipsă de alte argumente, că au fost în uriașa peninsulă Arabia  aflată la vestul Orientului Mijlociu (de altfel denumirea de “arab” probabil derivă din termenul de “apus”) împreună cu alte populații trăitoare în triburi nomade,după obiceiul timpului și locului.

Dar în privința celei de a doua promisiuni, chestiunea e mai complicată . Abraham avea peste 90 de ani și nici măcar un copil care să poată da credibilitate promisiunii Divine cu privire la proliferarea seminției lui. .Sara soția legală din aceași ”grupă de vârstă” înzestrată cu simț practic, i-a permis  lui Abraham să facă un copil cu frumoasa  și tânăra  slujnică Hagar, ceea ce s-a și întâmplat cu succes:) Morala: Sara nu credea în minuni (nici măcar în cele Divine) în schimb  s-a comportat de minune 🙂 Rezultatul acțiunii a fost un băiat chipeș, care a primit numele de Ișmael (D-zeu a ascultat – Ebr.).  Musulmanii îl consideră Patriarh al lor, care la vârsta de 13 ani a fost circumcis. Îl consideră primul născut al lui Abraham (ceea ce corespunde adevărului) și copilul ce urma să fie sacrificat de Abraham – așa cum i-a cerut D-zeu – pentru a face astfel testul  credinței sale. Această idee sublimă a Tatălui care-și sacrifică Fiul a fost simbolul devoțiunii creștine cu câteva secole înainte de apariția Islamului. Musulmanii au chiar o sărbătoare închinată acestui sacrificiu (Eid al-Adha), o sărbătoare considerată foarte importantă. Coranul explică mai pe îndelete detaliile. Deci Sara a gonit-o pe Hagar cu progenitura ei Ișmael în deșert, doar-doar vor muri de sete.  Însă D-zeu care s-ar părea că era foarte hotărât să asigure împlinirea promisiunii referitor la înmulțirea spiței lui Abraham le-a făcut un izvor salvându-le viața. Deci promisiunea s-a împlinit potrivit credinței musulmane prin fiul slujnicei (nu prin Ițhac –,fiul Sarei. Abraham-înțelept cum era – în loc să o ducă pe Hagar cu Ișmael  înapoi la Beer-Șeva, i-a dus la Mecca. unde a construit urmând indicații Divine un altar din granit negru cunoscut sub numele de KAABA. (devenit după 3100 de ani cel mai sfânt loc al Islam-ului:) Am pomenit deja că D-zeu i-a cerut lui Abraham să-I sacrifice pe  unicul său fiu. Coranul nu-i indică numele dar ne spune că Ibrahim nu a ezitat de loc, ba mai mult, l-a întrebat și pe Ișmael dacă e dispus să se sacrifice la cererea lui Allah, iar Îșmael tot fără ezitare i-a răspuns “Da”. Sura (un fel de pericopă) corespunzătoare din Coran spune că temerea celor doi – sacrificat și sacrificator – a fost ca nu cumva Satana – care era prezent sub forma unor piloni în interiorul monumentului Kaab – să-i împiedice în săvârșirea sacrificiului suprem. Ca să gonească Satana, copiii din jur au început să arunce cu PIETRE spre pilonii în care s-a deghizat Satana:)

(Lugubră asemănare cu gesturi contemporane…)

 

Mahomed-Profetul supunerii (islam)

La Mecca – un oraș astăzi cu peste 2 milioane de locuitori – s-a născut în anul 570 (d.Cr.) Mahomed, întemeietorul islam-ului, religie cu vocație mondială, a treia din șirul celor trei mari religii monoteiste. În vremea nașterii lui Mahomed, Mecca era stăpânită de puternicul trib de negustori ”al Quraish”.  Membrii tribului plecau în călătorii de afaceri și aveau contacte numeroase cu triburi sedentare din Arabia (așezate în oaze cu vegetație unde practicau agricultura), dar și cu lumea exterioară peninsulei. De altfel erau multe triburi  de negustori pe întinsul Arabiei, mai cu seamă în orașe unde conviețuiau relativ pașnic și cu alte populații de evrei sau creștini. Cum a devenit Mahomed ”ultimul profet” în impresionantul șir al marilor profeți ai evreilor și creștinilor este o istorie aparte care reflectă fie implicarea divină, fie imprevizibilele evoluții ale personalității umane. Pentru această ”scrisoare” este semnificativ faptul că Mahomed a reușit magistral să-și convingă întâi apropiații familia, tribul și apoi, într-o perioadă de timp incredibil de scurtă, întreaga populație a peninsulei arabe, că idolii cărora se închinau ei erau falși, făcături umane, care nu le puteau asigura împlinirea celei mai disperate dorințe omenești, viața veșnică și fericită. Apoi că el prin calitatea lui specială de profet, asemenea predecesorilor,  profeți ca Abraham, Moise, Isus (ca să menționăm doar pe cei mai importanți) a primit mesaje de la Allah (Dumnezeu Unic – termen introdus în uzul limbii de către arabii creștini – nestorieni sau monofiți – dinaintea apariției Islamului :). Poate e interesant de amintit că celebrul ” Ólé,Ólé” scandat în 1989 în Piața Revoluției provine din dialectul spaniol al numelui Allah (din vremea ocupației Arabe a Spaniei), deci revoluționarii noștri au scandat de fapt  un fel de ”Doamne, Doamne” ceace nu a fost chiar nepotrivit:)

Mesajele Divine pe care le-a AUZIT Mahomed au fost predicate de el și scrise ulterior de alții, alcătuind textul sacru al ”surelor” Coranului sfânt. Legenda spune că Mahomed era analfabet, un argument veritabil care să înlăture suspiciunea plagiatului din Cărțile sfinte ale evreilor și creștinilor:) Fără îndoială însă, că originale sau nu, dictate de arhanghelul Gabriel sau – cum afirmă detractorii –,de către un sclav creștin cu numele de Giabr, predicile lui Mahomed au fost atractive și convingătoare. Avea din ce în ce mai mulți adepți la Mecca, dar cum se întâmplă în viața politică (de atunci și de acuma:) creșterea numărului de prieteni atrage după sine creșterea vertiginoasă a numărului de dușmani…puternici. Astel că Mahomed a fost nevoit să părăsească Mecca (această plecare s-a numit Hegira și reprezintă începutul calendarului musulman) îndreptându-se spre un alt oraș care acum se numește Medina și este al doilea oraș sfânt al islam-ului . Acolo este înmormântat Mahomed cu familia lui și acolo se află moscheea Quba prima moschee construită în timpul vieții Profetului.  Atunci orașul se numea încă  Yathrib și era locuit de trei triburi de evrei și două triburi de arabi, imigrați atât unii cât și ceilalți din Yemen. Venirea lui Mahomed în fruntea adepților săi (musulmani) din Mecca, a complicat și mai mult viața din Yathrib marcată de războaie neîncetate între triburi. Următorii zece ani (până la moartea lui Mahomed) au generat alte războaie, cu cei din Mecca apoi cu triburile evreilor, un lung șir de măceluri, execuții, exterminări ale celor care nu se converteau la islam. Într-adevăr conversia era fără formalități era suficient să declari ”Șahada” (Mărturisire că nu există alt Dumnezeu căruia să te închini decât Allah și că Mohamed este trimisul Lui). Dealtfel conversia la islam este la fel de simplă și în zilele noastre!!(:)

 

Același Dumnezeu, dar principii diferite

Principiul fundamental al islamului este monoteismul. .Atunci de ce această agresivitate față de celelalte religii monoteiste dela care a preluat numeroase trăsături? Încercând o formulare succintă a celor trei credințe care se revendică slujind acelaș Dumnezeu, poate putem spune  că la evrei esența este cunoașterea, respectarea Legii și supremația Vieții, la creștini iubirea, iertarea și mântuirea prin sacrificiu, iar la musulmani slujirea, închinarea și supunerea. Fiind ultimii veniți în familia credințelor monoteiste, și-au revendicat dreptul de defăimare a celor de dinainte făcându-le vinovate de înșelarea încrederii divine și prin urmare demne de pedepse să-și ispășească vinovăția. Musulmanii  cred: În Dumnezeu, îngeri, Coran, Profet și viața după moarte. Creștinii au o declarație de credință din 12 crezuri. Evreii 13 (formulate de Maimonide)

Ultima bătălie purtată de Mahomed înainte de a muri (se presupune că ar fi fost otrăvit) a fost împotriva evreilor care locuiau în  oaza Kaybar, la cca 150 kilometri de Medina. Acolo un trib evreiesc Banu Nadir cultiva curmale. Diferite surse afirmă că Bătălia de la Kaydar, câștigată de musulmani, a fost urmată de atrocități și decapitarea conducătorilor evrei ai așezării. Femeile și copii au fost luați în sclavie. Cea mai frumoasă dintre femei, Safiya, a fost luată de Mahomed ca să-i fie țiitoare

 

Ce urmează.? Califatul!

În anul 632, Mahomed a murit și a început disputa pentru succesiune. Profetul nu putea fi înlocuit. El devenise în afara atributelor lui de mesager al lui Allah şi conducătorul religios și laic al tuturor musulmanilor, care odată cu convertirea la islam deveneau supușii lui și membrii comunității islamice (Umma). Termenul arab pentru ”succesor” este ”CALIF” și posesiunile cucerite de Mahomed și armatele lui au constituit CALIFATUL, care a devenit pentru aproape 1300 de ani cel mai mare și mai important imperiu al lumii. 101 califi s-au succedat de-a lungul acestui impresionant interval de timp. Peste un mileniu. Nici-un alt imperiu cunoscut în istorie nu a avut o asemenea longevitate. Primii califi au fost colaboratori apropiați și membrii familiei lui Mahomed, s-au mai numit și  Califii Rașidun (Drept Îndrumați) au domnit 29 de ani, adică în medie 7 ani, cam cât este mandatul unui președinte de Stat, și au lăsat moștenire  următorului Califat, al Ummayazilor, un imperiu deja uriaș. Întregul Orient Mijlociu, cu excepția Bizanțului care a rezistat (din ce în ce mai mic și slăbit) până în anul 1451 (Căderea Constantinopolului) era în posesia Califatului, împreună cu o bună parte a nordului Africii. Primul calif care a preluat puterea după moartea lui Mahomed, a fost Abu Bakr-socrul Profetului (de fapt unul din socri:) El a condus Bătălia de la Trenci  și  invazia tribului Kurayza ambele fiind acțiuni împotriva evreilor  care au fost expulzați din Medina, sub falsa acuzație că ar fi complotat împotriva lui Mahomed. În aceste bătălii au aplicat musulmanii strategia lor de a tăia pădurile sau a le da foc care pe urmă au aplicat-o cu succes în toată lumea.

După domnia scurtă a lui Abu Bakr ,a devenit calif Omar ibn al-Katab care a cucerit Imperiul Sasanid (Persan) și o bună parte din Imperiul Bizantin, a ocupat Ierusalimul, a invadat platoul de pe Har Habait (muntele Templului) unde a ctitorit – ,nesocotind sentimentele de pietate ale evreilor – Moschea care îi poartă numele. Dar pofta lui nefastă n-a ocolit nici Alexandria în Egipt unde trupele islamului au ajuns în anul 642. A dat ordin să se distrugă celebra bibliotecă (sau ce a mai rămas din ea)  în care se mai păstrau din manuscrisele antichității, suluri de pergament și cărți. Este consemnat că ar fi spus ”Dacă aceste cărți conțin ceea ce scrie în Coran, atunci sunt inutile, iar dacă nu, atunci sunt periculoase”. Omar care a fost ucis, a fost urmat de Osman, care a fost și el ucis. Soarta ”aleșilor” 🙂 Venirea la putere a lui Ali ibn Talib, ginerele lui Mahomed, a încheiat scurta perioadă în care califii au fost (mai mult sau mai puțin aleși) și a introdus succesiunea dinastică. Și încă ceva: secesiunea şiită. De atunci a început disputa între cele două fracțiuni ale Islam-ului: şiismul și sunismul , care în zilele noastre a căpătat proporții neașteptate. Ultimul (?) califat a fost cel Otoman cu capitala la Istanbul care a durat peste șase secole și a cărui ascensiune a pornit de la succesele turcilor angajați să lupte pentru extinderea islamului. Ei au atacat dinspre Anatolia împreună cu turcmenii, refugiați de frica Mongolilor lui Ginghis-Han,  și au cucerit bucată cu bucată imperiul creștin al  Bizanțului,  din ce în ce mai mic și slăbit de lupte interne.

Minorități- Dhimmi-

În decursul celor 13 secole de dominație islamică în Orientul Mijlociu în diferite structuri administrative, au trăit sub aceeași autoritate musulmani, reprezentând aproximativ 75% din populație, unii șiiți, dar majoritatea suniți, restul fiind creștini (greci, armeni,bulgari) de diferite denominațiuni (ortodocși, catolici, protestanți) și o minoritate de 1-2% evrei. Atât creștinii cât și evreii au fost considerați supuși de ”rangul doi” asupriți, discriminați și impozitați suplimentar. Ei nu aveau acces la școli, universități, educație în general. De multe ori viețile lor au fost puse în pericol. Au fost desigur în această lungă perioadă de ”conviețuire” și timpuri mai bune când atât creștinii, cât mai ales evreii au trăit în concordie cu ambientul musulman și au fost pe drept prețuiți pentru contribuțiile lor. Dar perioadele acestea au constituit ”excepția care a confirmat regula”. De statutul înjositor de dhimmi nu se putea scăpa decât prin convertire la islam! Oare ce ar spune bieții refugiați care acum își caută în Europa dreptate, egalitate, tratament nediscriminator, dacă li s-ar pune condiția convertirii la creștinism sau….mult mai greu …la iudaism:)

 

Au dispărut arabii?

Cele șase secole de autoritate otomană nu au afectat – cel puțin aparent – tribalitatea arabă  rămasă în stare de ”somnolență” și înapoiere. În acest răstimp prezența lor în istorie a fost păstrată  doar de limba arabă, îmbogățită și cizelată de artizanii savanți ai Coranului, devenit cartea de căpătâi a Islamului universal. Remarcabilele centre culturale arabe  din capitalele Califatelor și alte orașe importante au căzut în desuetudine. În zonele imperiului locuite de populație de origine arabă, trimișii Înaltei Porți, în colaborare cu notabilitățile locale arabe, mențineau liniștea ,ordinea și…sub dezvoltarea. Exceptând câteva zone care produceau câte ceva pentru export în Europa, curmale, bumbac, măsline ,cereale, în rest oamenii la țară practicau o agricultură de subzistență, iar la orașe trăiau din micul comerț și din birocrația administrativă. În câteva orașe, în special cele care au devenit porturi, a început un reviriment economic lent și nesigur pe la mijlocul secolului 19. Europa în schimb era în plină efervescență.

Revoluții tehnologice și politice schimbau alert fața ”bătrânului” continent brăzdat de căi ferate și șosele. Țările importante ale Europei priveau din ce în ce mai interesat spre marele ”bolnav” Imperiul Otoman care le stătea în cale. Primii care au trecut la acțiune au fost rușii care s-au extins spre sud în Caucaz ,dar au ocupat și Crimeea unde exista o populație musulmană, apoi au urmat francezii care au ocupat Maghreb-ul (Tunisia,Algeria) . Implicarea puterilor Europene a creat accelerarea dezvoltării, creștere demografică dar și creșterea tensiunii în zona Orientului Mijlociu. Sultanii au înțeles că pierd hățurile și au încercat să reformeze imperiul, dar rezultatele au fost de-a-ndoaselea, în loc să liberalizeze sistemul au introdus şaria (legea musulmană), ceea ce a stârnit puterile europene și au constituit motive pentru intervenții militare. Războiul Crimeii (1853), apoi Războiul Ruso-Turc (1877) a determinat modificări geo-politice substanțiale în Balcani (una importantă pentru România – obținerea Independenței de Stat.) dar nu în Orientul Mijlociu și nu în cel locuit de Arabi. În această zonă stagnarea a continuat. Un prim impuls a fost dat de o noua Lege a Pământului prin care pământul, deşi rămâne în proprietatea statului, se poate concesiona  cu dreptul de a vinde și moșteni. Această înlesnire a permis constituirea unor mari latifundii, mai cu seamă pentru cei apropiați de sferele puterii (Corupția nu s-a inventat în România zilelor noastre:)

 

Evrei și Arabi în Palestina (Ereț Israel)

În Palestina o zonă săracă și dezolantă după mărturia multor călători care au vizitat-o, motivați de atracția de milenii a Orașului Sfânt Ierusalim, noua lege a pământului a înlesnit pionerilor evrei care au venit în Ereț Israel, să poată forma kibuț-uri această formă revoluționară de a dezvolta întreprinderi agricole moderne și eficiente. Concesiunea pământului pentru kibuțuri se asigura de către Fondul Național Evreiesc (Keren Kayemet Leisrael-ebr). În 1914, în ajunul Primului Război Mondial, erau deja 85000 de evrei în Palestina (o provincie supusă Imperiului Otoman), care au înființat zeci de kibuțuri, dar și alte așezări,inclusiv orașe moderne printre care cel mai atrăgător era Tel-Aviv (inființat în 1909). Arabii din Palestina ca și arabii din alte provincii ale imperiului au întâmpinat pozitiv banii și inițiativa investitorilor din Europa (inclusiv a evreilor veniți tot din Europa dar nu de bună voie, ci împinși de persecuții și sărăcie),  realizând că este șansa lor de progres. O creștere neprevăzută a interesului pentru zona arabă a Imperiului Otoman a fost descoperirea (în 1908) a zăcămintelor de petrol. Aceasta a schimbat radical (și în bine și în rău 🙂 destinul Orientului Mijlociu. Dar nu și a Palestinei care nu a beneficiat de șansa oferită de zăcămintele petroliere

 

ISRAEL

Evreii (unii din ei. Nu toțiJ) și-au propus să împlinească visul lui Teodor Herzl și să construiască un stat modern cu o societate model, în țara care a fost a lor, și din care au fost izgoniți pe nedrept (e adevărat cam de multJ) Nu au năvălit prin surprindere să ucidă și să jefuiască pe cei care la sfârșitul secolului 19 locuiau acolo. Arabi, verii noștri. Evreii s-au adresat omenirii întregi pentru a primi dreptul de a se întoarce pe pământul pe care au locuit 2000 de ani, dar de pe care au fost izgoniți acum 2000 de an. Timp de 2000 de ani au încercat să se așeze oriunde în lume. Nu au cerut nimănui să fie ajutați doar să fie acceptați. N-au fost. Au fost în schimb persecutați și adeseori uciși. Ei n-au ucis niciodată dar au fost acuzați în mod absurd de pruncucideri. Forul politic suprem al omenirii Liga Națiunilor și peste 25 de ani (în 1947) Organizația Națiunilor Unite le-a acceptat cererea întemeiată, recunoscută oricărui popor de a clădi o țară care să fie a lor. Au clădit-o. Au majoritatea demografică și au dovedit că știu să administreze țara că pot să asigure un standard de viață înalt tuturor cetățenilor ei fără nici-o discriminare,că pot s-o apere. Că sunt devotați democrației și culturii. Că știu să păzească cele mai sfinte locuri ale omenirii.

Răspunsul vostru ”vere” la toate astea este înjunghierea, împușcarea, incendierea, unor nevinovați?

Intreabă cu nedumerire și revoltă alături de toți oamenii decenți din Lume

Tiberiu Roth

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

6 Comments

  • Bandi Halmos commented on December 8, 2015 Reply

    Totdeauna citesc cu mult interes articolele lui Tibi. Sunt extrem de interesante chiar daca este istorie.

  • CORNELIU MANDAL commented on November 28, 2015 Reply

    SARACIA MENTALA IN PRIMUL RAND…..CA SI CEA MATERIALA INTRETINUTA DE ALESII NEAMULUI,INDIFERENT CUM SE NUMESTE EL,CREEAZA IN RANDUL ACESTOR MASE DE OAMENI PUTERNICE SENTIMENTE DE FRUSTARE…. SI INVIDIE LA ADRESA CELOR CU UN TRAI MAI BUN,MAI DESCHISI LA MINTE,ETC,ETC.PE ACEST FOND….DE VIATA,MANIPULAREA FACUTA DE UNII..EXALTATi ….NEVINOVATI SI DEZINTERESATI FUNCTIONEAZA USOR SI BINE IN FAVOAREA ACESTORA

  • plugaru Valer commented on November 27, 2015 Reply

    Mai clar nu cred ca se poate, mai elocvent cu si guranta ca nu, privitor la exacta documentare nu poate fi indoiala. Apelul este mai mult decat o confirmare. Oare mirarea privitoare la faptul ca intelegerea lucrurilor lasa atat de grave controverse nu devine apelul pe care merituoasa prelegere o face ?. Este evidenta si chemarea catre o renuntare la atat de vesnica disputa cu “surzii”.
    V. Plugaru

  • pompiliu sterian - caminul rosen commented on November 27, 2015 Reply

    Un articol exceptional, Foarte documentat, convingator. si pe intelesul tuturor celor de buna credinta. FELICITARI

  • Bela Krizbai commented on November 27, 2015 Reply

    Apreciez acuratetea si calitatea informatiilor oferite in articolele semnate T.Roth, precum si viziunea de ansamblu asupra fenomenului, bine inteles si decantat minutios, pana la ingredientul de baza!
    Semnalez aparitia unui volum de exceptie: O istorie a Orientului Mijlociu de Peter Mansfield.

  • Andrea Ghiţă commented on November 26, 2015 Reply

    Ce n-aş da să citesc un răspuns de aceeaşi calitate, precum scrisoarea Dvs., domnule Tiberiu Roth!.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *