Note de călător în Belgia, la 5 ZILE… după.

Am urît din totdeauna impresiile de călătorie ale altora, şi de aceea am respins până acum propriile mele impulsuri de a pune pe hârtie câte ceva din cele ce mi-au rămas după un sejour în străinătate sau în locuri speciale din propria mea ţară.

Să mă explic.

În primul rând, aşa cum se numesc ele, e vorba de impresii,deci de senzaţii personale ale celui sau celei care a efectuat călătoria şi a notat elementele ce i s-au părut importante. Importante pentru cine?! Dacă numai pentru tine călătorul, atunci ce rost are să le împărtăşeşti cu alţii? Iar dacă “compoziţia” e destinată şi altora, cum trebuie interpretate senzaţiile celui care le-a scris, altfel decât rezultatul unei viziuni totalmente subiective. Să mai amintesc bine cunoscutul fapt precum că fiecare vede ce vrea, interpretează cum vrea şi memorizează în mod haotic diverse amănunte care pentru alţii nu au niciun fel de importanţă ?

În al doilea rând, nu o dată m-am izbit, la mine, de un fenomen pe care îl consider caracteristic şi pentru mulţi semeni de ai mei. E vorba de viziunea personală pe care ţi-o formezi despre un anumit loc după ce ai citit descrierea lui prezentată de altcineva. Mi s-a întâmplat să ajung şi eu în locul sau locurile prezentate sub titlul de impresii de călătorie şi să fiu dezamăgit din primul moment pentru că nimic din ce citisem nu se potrivea nici cu imaginea ce mi-o făcusem şi nici cu realitatea care se desfăşura în faţa ochilor mei.

Şi aşa am ajuns la simpla concluzie că un ghid turistic bine întocmit, adus la zi şi cuprinzând clare recomandări face mai multe parale decât impresiile cuiva pe care de cele mai multe ori nu-l cunosc şi deci nu am ideie în ce ape se scaldă el sau ea în general.

Cu toate acestea, iată că mă simt obligat să ma abat, cel puţin în aparenţă, de la propriile mele opinii şi să încropesc câteva din cele vâzute şi trăite în urmă cu numai o săptămână. Aici simt nevoia să precizez datele ultimei mele călătorii în străinătate. Ea a început în a cincea zi de după cumplitul masacru de la Paris, iar destinaţia nu a fost alta decât Belgia, considerată azi cuibul teroarei islamice pe continentul european.

Nu, nu m-am dus să fac turism ci, ca deobicei, să iau parte la o conferinţă cu iz profesional. De aceea cele de mai jos nu se vor referi la vreun peisaj, şi nici la elementele de arhitectură, de altfel foarte interesante, din oraşul în care am locuit 48 ore. Ba mai mult, nici la capitala Belgiei nu mă voi referi ca la un punct turistic, deşi ea merită un asemenea epitet, de oraş eminamente turistic (ba da, să nu mint, nu m-am putut abţine şi am cumpărat şocolată belgiană!). Menţionez că acolo am petrecut câteva ore bune, între două şedinţe şi în aşteptarea zborului care mă aducea înapoi acasă.

Dorinţa mea e să mă refer la modul în care tragicele evenimente de la Paris au influenţat gândirea şi percepţia interlocutorilor mei. E vorba, bineînţeles de europeni get beget, născuţi, educaţi şi trăiţi în Europa. Pentru nici unul din ei gândul unei emigraţii nu vine în discuţie, pentru nimic în lume. Înrădăcinarea lor în solul european şi în cultura şi civilzaţia vestică e atât de puternică încât noţiunea de emigrare are doar o singură direcţie: spre ei şi nu dinspre ei. De aceea o bună parte a celor cu care am avut prilejul să discut ultimele evenimente au arătat o profundă îngrijorare produsă de magnitudinea “mesajului” oferit de teroriştii aparţinând aşa zisului Stat Islamic.

N-am fost deloc surpRins de această constatare. Era deajuns să priveşti peisajul uman al oraşelor prin care am trecut, cu soldaţi şi poliţişti mai peste tot, şi era mai mult decât suficient să deschizi televizorul şi să urmăreşti transmisiile nonstop, de peste tot, toate ştirile şi comentariile axate pe ultimele evenimente, ca să înţelegi trauma psihică a europeanului aflat sub teroarea terorii.

Dar ceea ce m-a surprins a fost absolut totala lipsă de orizont, de perspectivă, de privire de ansamblu, la care nu m-aş fi aşteptat dată fiind seriozitatea situaţiei.

Deci s-o luăm didactic.

La întrebarea mea, cam ce procent din ştirile obişnuite (nu cele din ultimile zile!) transmise pe calea eterului se referă la islam, răspunsul a fost acelaş, nu mai mult de 5-10%. Dar încăpăţându-mă să primesc un răspuns complet, şi întrebând dacă acele 5-10% iau în considerare şi Iranul, Siria, refugiaţii, Yemenul, Egiptul, răspunsul a venit mai greu dar deajuns de confuz. Nu, bine înţeles că nu se gândiseră să includă şi elementele amintite de mine.

Miopie politică? Lipsă de înţelegere? Denial, un termen englez folosit de psihologi ?

Sau toate la un loc?!

Pentru că atunci când discuţia, volens nolens, s-a cristalizat pe subiectul “şi ce e de făcut”, diletantismul a devenit evident şi chiar enervant. Unii mi-au vorbit de bombardamentele aeriene, de parcă nazismul a fost înfrânt de aviaţia aliaţilor şi nu de ocuparea de facto a Germaniei hitleriste. Alţii s-au chinuit să-mi explice discrepanţa dintre nevoia acută de mână de lucru (un scandinav mi-a ţinut un mic discurs despre regiunile nepopulate din nordul ţării sale) şi iminenta cerinţă de a selecta refugiaţii şi a depista acele elemente care par a fi suspecte. Au fost şi din aceia care au infierat politica guvernelor lor, care au nu au făcut ceea ce era necesar a fi întreprins pentru a facilita integrarea ne-europenilor în climatul cultural, economic şi politic al ţărilor lor.

Numitorul comun al tuturor celor cu care am discutat a fost descrierea ultimelor evenimente ca o expresie a islamului extremist. Toţi ceilalţi emigranţi musulmani nu au nici în clin nici în mânecă cu extremismul islamic, aici e vorba de o infimă minoritate care ar putea fi adusă pe un făgaş mai uman dacă lumea din jur şi-ar da silinţa să-i ajute şi să-i sprijine în eforturile de integrare.

La întrebarea mea (trebuie să recunosc, am pus prea multe întrebări, dar interolcutorii mei au dat dovadă de o supremă răbdare şi eleganţă, tipic europeană, faţă de un intrus venit să scormonească unde nu e bine de căutat dedesubturi), unde sunt musulmanii care se dezic de teroare, de ce nu apar pe stradă, demonstrând împotriva atrocităţilor şi desprinzându-se de ticăloşi, nimeni nu a găsit un răspuns, ci mi s-a ţinut, iarăşi, o scurtă dizertaţie despre masa amorfă şi inactivă….

Dar aş păcătui dacă n-aş menţiona şi un fapt de-a dreptul pozitiv. Spre deosebire de erudita ministră de externe a Suediei, care vede în tragedia pariziană o urmare firească a ….conflictului israelo-palestinian, toţi cei cu care am discutat “situaţia” mi-au declarat că ei înţeleg acum mult mai bine ce se întâmplă în Israel, şi că speră ca lucrurile să se aranjeze şi “acolo”, spre satisfacţia tuturor.

Pentru a ajunge la aeroport am hotărît să iau trenul din gara centrală a oraşului. Din momentul când am pus piciorul pe “teritoriul” gării şi până ce am ajuns la verificarea bagajului de mână (un procedeu extrem de strict, cumplit de enervant şi obositor, de două ori mai atent decât la aeroportul Ben Gurion!) nimeni, absolut nimeni, nu m-a întrebat de sănătate, nimeni nu m-a controlat, niciun poliţist din cei mulţi aflaţi în gară nu s-a apropiat nici de mine şi nici de sutele sau miile de călători ce-şi făceau drum spre trenurile cu diverse destinaţii.

Cu alte cuvinte, ei ştiu mai bine unde va avea loc următorul atac, şi cum spune englezul, nu-i confuziona cu fapte, de parcă trenurile şi metrourile din Londra sau Madrid nu au fost niciodată ţinta unor atacuri de genul celor petrecute în urmă cu numai câteva zile la Paris.

Şi acum, la sfârşit, o mărturisire. În avionul ELAL care mă ducea spre casă, rumegând tot ce acumulasem în aceste câteva zile, nu m-am putut opri din a constata cât de subiectiv am fost în tot ce am discutat şi perorat acolo. Israelismul din mine a emanat o atitudine de falsă superioritate, de parcă le-aş fi spus :”ce ştiţi voi, voi nu aveţi ideie de ce se întâmplă cu adevărat!”. Şi mi-a părut rău, pentru că sunt convins că şi cei cu care am stat de vorbă au ajuns la aceiaşi concluzie, acea că au în faţă un îngâmfat, un infatuat, care priveşte pe toţi de sus…. Ceea ce nu schimbă faptele şi nici realitatea.

Nu voi insista asupra concluziilor. Europa nu e deloc pregătită să facă faţă cu succes teroarei islamice. Europeanul o duce prea bine ca să accepte lozinca churchilliană, sudoare, sânge şi lacrimi. Bună starea orbeşte. Ea toceşte acuitatea gândirii şi transformă totul, sau mai totul,în wishful thinking. Bătrânul continent e într-adevăr foarte bătrân. Natalitatea e în scădere. Până şi în Germania de azi pentru fiecare 51 de cetăţeni care lucrează şi produc există alţi 49 care trăiesc de pe urma celor 51. Bătrânii nu fac război, nu au nici curajul şi nici energia necesare pentru a lua taurul de coarne, aşa cum au făcut-o generaţiile trecute acum mai bine de 70 ani.

Oare sunt astea impresii de turism? Nu prea cred. Mai curând impresii despre un prezent uşor cenuşiu şi un viitor deloc clar.

Dacă aşa stau, întradevăr, lucrurile atunci am reuşit în cele de mai sus să respect propria mea opoziţie faţă de notele de călătorie.

Cel puţin concluzia aceasta îmi linişteşte conştiinţa, ceea ce nu se întâmplă foarte des.

Gabriel Ben Meron

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *