Doborârea de către Turcia a unui avion de luptă rusesc, aparat care, potrivit Ankarăi, ar fi violat spațiul aerian turc și nu a răspuns la avertismentele de a părăsi acest spațiu, la care se adaugă și uciderea unuia dintre cei doi piloți care s-au catapultat, de către forțe de origine turcmenă de la granița cu Siria, aliați ai Turciei, au pus capăt proiectului unei largi alianțe anti-ISIS în care, alături de coaliția occidentală implicată în război, ar fi fost atrasă și Rusia. În fond, era un pas logic, din moment ce dușmanul este comun. De acest lucru și-a dat seama cel mai bine președintele Franței, Francois Hollande, după atentatele sângeroase de la Paris. Se pare că, înainte de incidentul avionului rusesc, ar fi ajuns la o înțelegere cu președintele Obama în privința Moscovei. Așa cum se știe, existau și există mari diferențe de abordare a situației din zonă, respectiv în ce privește regimul Assad din Siria, pe care rușii ar dori să-l mențină. De fapt, printre rânduri se putea desluși că Rusia n-ar mai ține atât de mult la persoana lui Assad ci la regimul existent din Siria, afirmând că poporul sirian ar trebui să decidă prin alegeri. Poate că, în ultimă instanță, s-ar fi ajuns la o înțelegere. Dar toate acestea au fost anulate de gestul Turciei.

Președintele Putin a afirmat că ”au primit o lovitură de cuțit în spate din partea aliaților teroriștilor”. Sigur, exprimarea e dură dar ascunde ceva adevăr. Turcia nu-l susține pe Bashar al Assad și regimul său, sprijină forțele rebele care luptă împotriva acestuia (aici este pe aceeași poziție ca Occidentul), dar nu toate forțele. De pildă, unul dintre inamicii importanți în războiul anti-Assad și anti-ISIS îl reprezintă kurzii irakieni și sirieni. Turcia care are în componența sa o numeroasă populație kurdă, se teme de întărirea kurzilor din vecinătate, aspirația tuturor acestora fiind mult visatul stat kurd, promis încă în timpul primului război mondial, dar dat uitării din motive geostrategice. Apoi, este vorba și de conflictul religios șiiți-suniți, precum și de creșterea importanței Iranului, sprijinit de Occident și de Rusia, așa cum au demonstrate ultimele evoluții, care ar putea să ajungă principalul jucător în Orientul Mijlociu, subminând intenția Ankarăi de a redeveni o putere regională. Turcia, de altfel ca și Occidentul, susține că ținta intervenției militare a Rusiei nu este Statul Islamic ci forțele rebele anti-Assad.. Există și suspiciunea că, de fapt Statul Islamic nu este atât de deranjat pentru Turcia, că ea ar fi un important cumpărător de petrol vândut de ISIS la preț de dumping, combustibil furat de la sondele de petrol irakiene din localitățile cucerite de forțele Statului Islamic.

Cum Turcia este membră a NATO, Alianța, chiar dacă acest incident i-a stricat planurile, a fost obligată să-și susțină partenera. Că Rusia va lua măsuri de retorsiune împotriva Ankarăi, cu care până de curând a avut relații foarte bune, este de la sine înțeles. Din fericire, așa cum a declarat ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, nu vor intra într-un război, dar există suficiente alte mijloace, în primul rând în domeniul economic. Dar ceea ce este mai trist pentru Occident, inclusiv pentru noi, este anihilarea proiectului de mare alianță împotriva Statului Islamic. De-acum , au declarat reprezentanți ai alianței occidentale, singura posibilitate de înțelegere cu Rusia va fi să se informeze reciproc asupra zonelor în care acționează militar statele implicate în război, să nu cumva să se bombardeze reciproc.

Consecințele acțiunii turcești sunt previzibile: o slăbire a frontului antiterorist, nici un fel de soluție comună în ce privește Siria și continuarea fluxului de refugiați în Europa. Ce înseamnă acest aspect, cred că nu mai este cazul să intrăm în detalii.

Eva Galambos