Unii oameni sunt mulţumiţi cu ce au. Nu vor mai mult, nu caută ceva nou, nu pentru că n-ar fi interesaţi într-o schimbare, ci pentru că mentalitatea lor îi îndepărtează de fiecare dată de ideea unei încercări în această direcţie, şi asta indiferent din ce motiv. De exemplu, întâlneşti indivizi care îţi vor spune că cu cât vrei să schimbi lucrurile mai mult, cu atât e mai mare şansa ca ele să rămână neschimbate, o expresie preluată din limba franceză şi cu care nu am fost niciodată de acord. E greu să-ţi imaginezi că schimbările nu lasă urme, unele vizibile, altele abia perceptibile, dar e dreptul omului să gândească altfel.

Altora le e frică de schimbări, conform unei alte zicale, precum că e rău cu rău, dar mai rău fără rău. Cu alte cuvinte stai în banca ta, bucură-te cu ce ai, şi roagă-te tot timpul să nu-ţi fie mai rău.

Oare frica de ştiri noi, de gânduri noi, de ocazii noi, e caracteristică celor mai mulţi dintre cei cu care împărţim viaţa de zi cu zi?!

N-am cea mai vagă idee, nu am făcut niciodată un sondaj, dar sunt convins că această temere devine din ce în ce mai manifestă pe măsură ce individul avansează în vârstă, şi această constatare are o justificare uşor de înţeles. Vârstnicului îi e frică de schimbări, de lucruri noi, de idei noi, chiar de cunoştinţe noi. Lasă-l aşa cum e el, nu-l mişca şi nu încerca să-i schimbi realitatea, aducându-i date noi, oricât de interesante şi apetisante ţi s-ar părea ele.

Într-adevăr această închistare în idei şi concepţii câştigate de a lungul vieţii o întâlneşti mai des la cei care au trecut de o anumită vârstă. Care vârstă?! Greu de precizat, de fapt fiecare cu vârsta lui… De exemplu, pentru mine un om bătrân e cineva cu 15 ani mai în vârstă decât mine, o definiţie dinamică şi care îmi rezolvă nu o dată micile, dar aproape zilnicele mele probleme .

Şi cu toate acestea, regula jocului e uneori confruntată de dorinţa de a crea o nouă realitate, de a-i da vieţii o nouă dimensiune, ceea ce poate schimba într-o oarecare măsură existenţa omului sau cel puţin felul său de a gândi şi a înţelege lumea din jur.

Astăzi Dr Google îţi oferă o imensă poartă deschisă spre cunoaştere, spre achiziţionarea de noi cunoştinţe, noţiuni şi aspecte la care nu te-ai gândit niciodată. Curiozitatea dublată de splendida accesibilitate la cunoaştere cucereşte mintea omului, chiar şi a celui în vârstă, şi în bună măsură contrazice părerea exprimată în paragrafele de mai sus.

Unde vreau să ajung?!

Povestea care m-a împins să mă apropii de computer şi să “scriu” aceste rânduri e pe cât de simplă, pe tot atât de interesantă, şi umană, pentru că ea ridică vălul ce ascunde de multe ori o realitate de care nimeni dintre noi nu vrea să aibă idee.

Ea se ocupă de un tip de schimbare în viaţa omului, pe cât de neprevăzută şi nedorită, tot pe atât de importantă (cel puţin aşa se pare….) pentru individul în cauză.

Într-una din călătoriile mele pe meleaguri europene, m-am trezit la un moment dat cu o jumătate de zi complet liberă, fără nici un fel de activitate planificată, într-un oraş pe care-l cunoşteam deajuns de bine, suficient pentru a nu fi tentat să-l reexplorez.

Aflat într-un iminent pericol de a trebui să aleg între plictis sau televizorul din camera de hotel, sau a mă apuca de făcut încă un lucru care-şi aşteaptă rândul de zile şi săptămâni, salvarea veni la gândul că în oraşul respectiv locuieşte o veche prietenă, colegă din vremea studenţiei, împreună cu soţul ei, în centrul oraşului, dar cam departe de singurul lor fiu, implicat într-o afacere de high tech pe care o iniţiase în urmă cu ani.

De a lungul vremii corespondasem cu această pereche de prieteni deosebit de calzi şi apropiaţi sufleteşte, dar cum eu ajungeam – din când în când – la ei şi ei niciodată la mine, eram reticent în a le telefona şi a încerca o întâlnire cu scopul nu numai de a-mi umple programul acelei zile, dar a mă şi bucura de prezenţa lor, atât de plăcută de fiecare dată când ne întâlnim. Gânduri tipice de egoist, dar care nu m-au împiedicat să pun mâna pe telefon.

Totul decurse aşa cum era de aşteptat, invitat acasă la ei, într-o atmosferă extrem de plăcută şi o conversaţie în care subiectele treceau cu uşurinţă de la prezent la trecut şi înapoi, dar cu foarte puţine fraze referitoare la un viitor mai mult sau mai puţin apropiat.

Eu aş fi vrut să ieşim să luăm cina în oraş, într-un restaurant din apropierea casei lor, dar prietena mea mă conjură să rămânem acasă, menţionând faptul că ea va dispărea doar pentru un sfert de oră, o cumpărătură de ultim moment la minimarketul din vecini, pentru că rămăsese fără făină de porumb, şi cum vom putea îngera sarmalele în foi de varză fără această garnitură, a cărei absenţă poate cu uşurinţă fi considerată un adevărat sacrilegiu culinar?

Odată rămaşi singuri, soţul ei şi cu mine, prietenul meu fugi pe urmele soţiei de-abia plecate, închise uşile care despărţeau sufrageria în care eram aşezaţi pe fotolii confortabile de holişorul de la intrare şi mi se adresă, aproape în şoaptă:

-Eu cred că sunt evreu……Şi din acest moment suntem doi care ştim asta, doar doi în toată lumea, tu şi cu mine!!!

Întunericul cucerise deja încăperea, şi ar fi fost nevoie de a aprinde o lumină, altminteri discuţia ar fi continuat fără măcar să ne vedem mutrele, dar se pare că aceasta era dorinţa de moment a prietenului meu.

Câteva secunde mai târziu adăogă:

– Am fost anul trecut la Iaşi, şi unul din scopurile vizitei în oraşul meu natal….

– Nu numai al tău, i-am replicat, ci şi al meu….

– Ştiu, dar nu asta e important…. Am intrat la primărie ca să cer o copie a actului de naştere al tatălui meu. Să nu mă întrebi ce mi-a venit, o inspiraţie de moment, o aducere aminte că eu nu am văzut nici un document legat de existenţa părintelui meu înainte ca eu să mă fi născut, ca şi cum viaţa lui de fapt începuse odată cu apariţia mea, sau în cel mai bun caz în momentul căsătoriei cu mama.

Eu eram deja pregătit cu o mulţime de întrebări provocate de fraza de mai sus, dar m-am abţinut. Am tăcut pentru că am ajunsesem pe loc la concluzia că rolul meu era de a asculta şi nicidecum a contribui la drama ce urma să se desfăşoare în următoarele minute.

– Dragul meu, am găsit actul destul de uşor, după ce dădusem funcţionarei data exactă a naşterii tatei. Numai că numele său de familie nu era Brădescu, ca al nostru al tuturora din familie, ci….Bercu!!! Spunte-mi, te rog, Bercu e un nume evreiesc, nu ?!

Înainte de a putea deschide gura pentru o primă replică, el continuă:

-Asta nu-i deajuns !! În act scria şi numele anterior de familie al bunicului: Bercovici!! Ce semnificaţie au aceste nume, mă poţi ajuta să înţeleg ? Astea-s nume evreieşti, aşa-i?! Şi mai e ceva…..Pe bunica, adică mama tatei o chema Adelina! Ce-i cu numele ăsta? De unde provine?!

Nu voi relata aici tot discursul meu, amănuntele oferite de mine pot fi lăsate cu uşurinţă de o parte. Voi aminti doar explicaţia dată numelui, care pentru mine e o transformare a unui prea evreiesc nume de familie sau de botez, Baruh, adică (în ebraică) cel binecuvântat. Şi că poate Adelina vine de la Adina, care în ebraică defineşte o persoană de sex femenin fină, gingaşă.

Explicaţiile mele fură urmate de o scurtă linişte, întreruptă de bunul meu prieten:

– Deci să concluzionăm. Dacă lucrurile stau aşa, tatăl meu era evreu 100%, iar eu sunt evreu după tată. E corect ceea ce spun?

Nu am apucat să confirm cele spuse, căci prietenul meu continuă, cu o voce fermă, liniştită, de parcă treburile i se aşezaseră în minte sub o formă clară, ceea ce permitea continuarea discuţiei într-o altă direcţie:

-Nu avem prea mult timp la dispoziţie, ea se poate întoarce în orice moment, dar eu mai vreau să ştiu un singur lucru. Tu care te-ai născut evreu, ai trăit ca evreu şi acum eşti în ţara evreilor, tu vezi ceva în mine care spune că jumătate din sângele meu e evreiesc?!

Întrebarea avea, cel puţin în ochii mei, un dublu înţeles, sau mai bine zis o dublă conotaţie. Parcă întrezărisem în ea în primul rând o nuanţă de iritare, adică “oare aveam nevoie de o asemenea schimbare în ceea ce ştiam eu despre mine însumi?”

Adică ce caută povestea asta în viaţa mea, acum când mă apropii de începutul celui de al noulea deceniu de existenţă terestră?! Dar o a doua impresie fu mai clară. De fapt omul din faţa mea vroia să capete o părere “expertă” care să-l ajute să se autoanalizeze şi să găsească în el însuşi, în ceea ce era şi reprezenta în proprii săi ochi şi poate în ochii altora, semne care să confirme bănuiala, devenită în aceste momente certitudine, că cel puţin o ramură a strămoşilor săi avea o legătură directă cu Moise şi compatrioţii săi. Iar eu urmam să-i fiu de ajutor.

Mă opresc aici cu povestea din acea seară, pentru că răspunsul meu (relatat foarte pe scurt mai jos) nu putea avea o valoare absolută, eu nu eram pe postura judecătorului suprem, rece şi obiectiv, care emană sentinţe demne de luat în serios.

Doresc doar, acum când sunt departe (doar geografic!) de eroul acţiunii, şi în posibilitate de a judeca în linişte episodul relatat mai sus, să-mi cristalizez propriile mele gânduri legate de “problema” apărută în viaţa bunului meu prieten.

Diaspora evreiască a creat probleme genetice uşor de înţeles şi practic imposibil de evaluat ca magnitudine şi importanţă. Se spune că jumătate din spaniolii de azi posedă un anumit procent de sânge iudaic. Violurile de a lungul secolelor şi căsătoriile mixte din ultima sută de ani (şi chiar de mai mult timp în Germania de odinioară!), migraţiile de toate felurile şi în toate direcţiile, şi mai ales simplul fapt că poporul evreu nu a avut până acum 68 ani o patrie a sa, toate la un loc, au produs un fenomen de amestec de gene, de cele mai multe ori imposibil de decelat.

Iar faptul că nenumăraţi evrei, de a lungul întregii istorii a diasporei, au încercat toate felurile de tertipuri pentru a-şi ascunde originea şi a se feri pe ei şi pe ai lor de vicsitudinile unei soarte caracteristică minorităţilor prigonite, e de asemenea cunoscut şi considerat ca un fenomen social lipsit de originalitate.

Dar întrebarea pusă de prietenul meu aflat la ananghie cere şi un alt tip de abordare a răspunsului.

Oare cât de importantă e genetica în compoziţia structurală a individului? Oare cât de evident e procesul transmiterii genetice a caracteristicilor personalităţii omului?

Iată o dilemă care necesită mai mult de câteva fraze pentru a o aduce în discuţie.

De aceea răspunsul la întrebarea prietenului meu nu putea şi nu poate fi complet.

Ceea ce nu înseamnă că nu m-am străduit în puţinele minute care ne mai rămăseseră în tête- à –tête, să-i ofer în modul cel mai concentrat posibil propria mea opinie.

I-am spus că în ochii mei genetica nu are un rol primordial în crearea personalităţii şi mentalităţii individului. Se spune că evreii sunt inteligenţi?! Atunci de ce Ţara Sfântă e plină de incapabili?! Se spune că scoţienii sunt zgârciţi? Şi ce ne facem cu zgârcenia franţuzului?! E clar că încercarea de generalizare e periculoasă şi chiar demnă de a fi combătută cu putere.

Ceea ce contează, i-am spus amicului meu, e educaţia şi atmosfera din casă. Din acest punct de vedere oamenii se deosebesc unul de altul. Norocul nu e să posezi sânge albastru în vinele tale, ci să te naşti din părinţi care ştiu ce trebuie oferit odraslei lor şi fac totul pentru a contribui la formarea sa intelectuală şi la construirea unei mentalităţi potrivite vremurilor în care trăim.

Ce caută iudaismul în viaţa amicului meu?! Adevărata întrebare e ce caută cu adevărat amicul meu în iudaism. Dar despre asta poate cu altă ocazie.

Sper doar că l-am lăsat în acea seară mai puţin confuz decât îl găsisem.

Şi pe lângă toate celelalte, sărmăluţele cu mămăligă şi smântână fuseseră delicioase, deşi nu prea potrivite cu o bucătărie kaşer. Ceea ce confirmă că nimic nu e perfect pe lumea asta…..

Gabriel Ben Meron