Cred că primul nume este de ani de zile bine cunoscut cititorilor din numeroase țări. Este scriitorul evreu-maghiar care a primit, în 2002, premiul Nobel pentru literatură; singurul scriitor maghiar care a fost distins vreodată cu acest premiu. ”Fără destin”, cartea pentru care a primit distincția, a fost tradusă și în limba română. Și ca să ilustrăm o teză de-acum bine cunoscută ( dificultatea ca un scriitor sau poet dintr-o țară mică, a cărei limbă nu o vorbesc decât zece sau 20 de milioane de oameni să se poată impune) romanul nu ar fi avut o „carieră” atât de strălucită dacă nu ar fi fost tradus în limba germană. De fapt, după cum știu, chiar Germania l-a propus și l-a susţinut la Stockholm. Paradoxal, nu-i așa?

Imre Kertész, laureat al Premiului Nobel

Romanul “Fără destin” , ediţia în limba maghiară

Dacă luăm în considerare faptul că este vorba de deportarea evreilor și viața din lagărele de exterminare. Sau poate a fost un fel de căință? N-aș putea să mă pronunț, dar romanul este excelent. După părerea mea, contrazisă mai ales de cei care au fost deportați acolo, este cel mai bun roman despre Auschwitz. Am mai scris despre această controversă și repet: este vorba de un roman, cu toate că se inspiră din realitate, din experiența autorului.

Regizorul Nemes Jeles László

Nemes Jeles László este regizor de film, de asemenea evreu maghiar. Pe el încă nu-l cunoaște lumea în așa măsură dar de-acum, după ce, în 2015, la Cannes, filmul lui, ”Fiul lui Saul”, a primit Le Grand Prix (Marele premiu) al doilea după Palme d’or, iar în SUA Globul de aur pentru cel mai bun film străin și se află pe lista scurtă de Oscar tot în această categorie, va deveni și el faimos. Filmul lui este de asemenea despre Auschwitz, dar o abordare mai personalizată, în care nu lagărul în sine, grozăviile de-acolo, suferința generală constituie subiectul, ci cazul singular al eroului în condițiile acestui iad care era Auschwitzul. Recunosc, încă nu am văzut filmul ca să pot scrie mai multe despre el, dar sper că în avalanșa de filme americane de pe ecranele noastre, poate se va găsi un loc și pentru această peliculă, fie că ia sau nu ia Oscarul.

De ce i-am apropiat în articol pe cei doi? Fiindcă mi-au ridicat semne de întrebare de tot felul și concluzii destul de triste. S-o luăm de la început. Cum se poate că la 70 de ani după terminarea războiului subiectul Holocaustului, al lagărelor de exterminare să stârnească un interes atât de mare încât să ia cele mai mari premii? Nu spun că este un lucru rău, mai ales că atât romanul cât și filmul au o valoare artistică intrinsecă, deci nu este vorba de vreun obiectiv propagandistic sau politic (se mai întâmplă și în lumea artelor). Dar până în 2002, când a primit Kertész Nobelul, nemaivorbind de 2015, când a apărut Nemes Jeles László, au fost publicate cărți valoroase despre lagăre și au fost făcute filme de succes despre această temă care au și luat premii (amintiți-vă numai de ”Viața este frumoasă” din 1997 a lui Roberto Benigni cu trei Oscaruri și, deși este inclus în categoria comedie, la sfârșit am plâns cu hohote). Și, cu toate acestea, ”Fiul lui Saul” este apreciat de cei mai buni critici. Această dramă a secolului XX și-a lăsat o amprentă atât de puternică încât trebuie din nou și din nou reluată? Sau artiștii, cum a fost cazul cu Kertész sau Nemes Jeles găsesc sensuri noi, dezvăluie adevăruri nerelevate? Sau se consideră că oamenii, generațiile care au urmat, nu au înțeles fenomenul, nu au vrut să-l înțeleagă, vor să-l uite și, la fiecare zece ani, este cazul să li se aducă aminte ca să nu se mai repete? Da, aceasta este teza generală a celor care vor să se comemoreze anual pe plan internațional și în diferite țări victimele Holocaustului, care vor să educe tinerele generații. Dar aceasta înseamnă și că oamenii uită (unii nici nu cred că s-a întâmplat) și că subiectul trebuie în permanență să fie prezent în conștiința lumii, concluzie care mi se pare tristă. Aceasta mai ales că, la ora actuală, în lume se întâmplă lucruri dramatice care, este adevărat că deocamdată nu au atins amploarea Holocaustului, dar numărul victimelor intoleranței este în creștere.

O altă întrebare care mi-o pun se leagă de faptul că cei mai mulți artiști care abordează subiectul sunt evrei. Nu vreau să generalizez dar cam așa este. Normal că există o sensibilitate mai mare la evrei dar ei au fost și pot fi acuzați de subiectivism. O oarecare detașare, distanțare din partea unor artiști care nu au fost implicați direct, ale căror familii nu au suferit sau nu au fost victimele acestei politici destructive, pe criterii de rasă, ar oferi poate o mai mare credibilitate acestei tematici, abordate pe plan artistic.

Și, acum, al treilea aspect, de fapt ideea din titlul articolului și care are legătură cu cele două aspecte anterioare. Cum au fost receptate și apreciate aceste succese în țara autorilor lor: Ungaria? Este interesant de analizat acest aspect. Dacă Imre Kertész a fost salutat în Ungaria de o parte a societății civile, autoritățile (era primul guvern Orbán) au încercat să-l ignore iar reprezentanți ai extremei drepte s-au lansat într-un atac furibund împotriva scriitorului pe care nu l-au considerat că ar aparține culturii maghiare. Ei s-au folosit de unele declarații ale lui Kertész care a explicat că scrie în limba maghiară fiindcă este limba lui maternă, dar are multe resentimente atât față de sistemul autoritar fascist din Ungaria anilor 30-40 dar și față de sistemul comunist instaurat după 1945. Kertész s-a și mutat definitiv din țară. Abia în ultimii ani, în 2014, a fost distins cu Ordinul Sfântului Ștefan, tot de Viktor Orbán.

Sunt convinsă că premierul, acuzat că tolerează antisemitismul din Ungaria, și-a dat seama de consecințele atitudinii de ignorare a lui Kertész; totuși, este singurul scriitor maghiar care a primit Nobelul. De aceea,= când a aflat de Cannes și de Globul de Aur ale lui Nemes Jeles László, s-a grăbit să-l felicite iar purtătorul de cuvânt al guvernului, fără să amintească titlul și subiectul filmului, a scos în evidență contribuția financiară a Direcțiunii de Cinematografie, vorbind de succesul cinematografiei maghiare (De remarcat că o parte din fondurile pentru acest film a fost furnizată de Claims Conference, organizația care îi sprijină financiar pe supraviețuitorii Holocaustului).

Asta nu înseamnă că nu au existat critici împotriva regizorului, paginile de socializare și forumurile au fost inundate de atacuri antisemite. Observația regizorului – care, probabil, că se aștepta la astfel de reacții – a fost că foarte mulți dintre extremiști nici măcar nu au văzut filmul dar au vorbit despre ”business-ul Holocaustului” care aduce bani celor care abordează acest subiect.

De fapt este – și am mai scris despre această problemă – că evreii din Ungaria nu sunt constituiți într-o etnie. Ei nu există ca minoritate, nu că statul ar interzice, dar ei înşişi nu vor. Statistica ia în evidență numai pe cei care se declară că sunt mozaici. Evreii din Ungaria se consideră maghiari. Dar alții îi consideră așa numai când iau premii Nobel și aici excepția este Kertész. Pe lista deținătorilor de Nobeluri se găsesc numeroase personalități evreiești născute în Ungaria. În perioada interbelică au plecat din țara lor, constrânși de discriminările regimurilor de dreapta și extremă dreaptă și au ajuns laureați de-acum ca englezi sau americani. Dar pentru maghiari ei sunt maghiari. Nu mai contează că, atunci când erau acasă, li s-a negat această calitate. Iar astăzi, unii contemporani, din păcate, au moștenit acest spirit.

Eva Galambos