Max Eisikovits s-a născut la Blaj, în 8 septembrie 1908. Clasele elementare şi liceul le-a urmat în localitatea natală, după care a frecventat cursurile Conservatorului Maghiar de Muzică, studiind compoziţia cu Marţian Negrea. Paralel cu muzica, a studiat şi dreptul la Universitatea Regele Ferdinand I din Cluj, obţinând licenţa şi doctoratul (fără să practice vreodată avocatura). Semna, uneori, scrierile ca Dr. Eisikovits. L-am întrebat: Cum poate fi cineva doctor în muzică. Mi-a răspuns: Chiar că nu se poate. „Dar în muzicologie?” l-am întrebat din nou. „Da! Dar doctoratul meu izvorăşte de la Facultatea de Drept din Cluj”. A funcţionat ca profesor de liceu la Timişoara – între 1935 şi 1946 – unde mi-a predat muzica. Mai târziu, muzicieni clujeni cunoscuţi (cărora le-am tratat copiii) s-au mirat de unde ştiu Pa, Vu Ga, Di, Ke, Zo, Ni, Pa? „Păi de la Eisikovits.” „Şi de unde ştii că gama fa minor are diezi sau bemoli?” „Are bemoli deoarece e relativa minoră a lui La bemol major. Dacă ar avea diezi, ar fi fa diez minor, cu 3 alteraţii constitutive.” „Tot de la Eisikovits citire?” „Bineînţeles.”
Stând pe băncile Sinagogii din Timişoara (cartierul Fabric) am ascultat muzica clasică de pe discuri microsillon comentate de profesorul nostru. Iar sala mare a sinagogii a împrumutat muzicii rezonanţa cuvenită (când ascultam muzica lui Meldelssohn, spunea cu dicţia lui specifică: E muzică angelică! Ascultaţi cu smerenie!). Mai târziu, a devenit profesor la Conservatorul de Muzică Gheorghe Dima (1946-1950), director al Operei Maghiare de Stat (1948-1950), iar apoi director al instituţiei amintite anterior (1950-1953). Cariera didactică şi-a încheiat-o tot la Dima, în anul 1973. A fost distins cu Ordinul Muncii clasa III (1954), Premiul de Stat (1957), Ordinul „Meritul Cultural” clasa II (1969) şi Premiul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor (1977).
L-a preocupat – îndeosebi – polifonia. În perioada Renaşterii şi a barocului, dezvoltarea era, în special, „orizontală”, nu „verticală” cum suntem obişnuiţi noi, cei din prezent. Conta – foarte mult – evoluţia fiecărei voci în parte, nu doar a celei superioare, celelalte având un rol secundar. Eikovits a scris – printre altele – Polifonia Vocală a Renaşterii… (1963), Polifonia Barocului (1973) şi Introducere în polifonia vocală a secolului XX. Prelucrarea corală a folclorului (1976). Acestea sunt 3 lucrări importante, cea de-a treia recomandând compozitorilor să adopte metodele folosite de Zoltán Kodály şi Béla Bartók în alegerea şi prelucrarea folclorului.
Cât de atras a fost de vocea umană dovedeşte şi debutul lui la Cluj, în 1933 cu Liedurile pe versuri de Ady Endre. A fost preocupat de folclorul hasidic. În acest scop, a întreprins o călătorie în Maramureş, ajungând în localităţile cele mai greu accesibile. I-am cântat primele prelucrări ale cântecelor evreieşti pentru copii (Asara Nigunei Şel Ieladim). Tot din această perioadă datează Horele şi Madrigalele (coruri româneşti pe 3 voci, prelucrări de muzică populară şi 27 coruri pentru voci egale, pe versuri populare).
La Bucureşti au fost interpretate – în 1979 – 20 de cântece selectate cu care, concomitent, s-au prezentat şi cele 20 cântece hasidice la New York care, tot acolo, au fost şi editate.
Tot ca rezultat al preocupărilor legate de vocea umană sunt şi operele (majoritatea reprezentate în Cluj, atât la Opera Română cât şi la cea Maghiară): Povestea Ţapului (pe un libret de Ion Bartalis şi Ilie Balea) şi Fântâna cu bucluc (pe un libret de Lili Marton), ambele destinate tineretului.
Culegerile din folclorul hasidic din Maramureş, melodii adaptate pentru pian solo au apărut în Elnémult Harangok [Clopote amuţite].
Fără a avea pretenţia de a fi exhaustiv în prezentarea muncii titanice a fostului meu profesor, ţin să menţionez Vulturul Răzbunării (poem vocal-simfonic pe versuri de Mihai Beniuc).
Mă mândresc cu profesorul meu de odinioară, datorită căruia m-am apropiat de muzica contemporană, uneori mai greu accesibilă, care era deschizător de drumuri pentru cei dornici de cunoaştere. In der Beschränkung zeigt sich der Meister (Goethe) Desigur, cadrul oferit de un modest Liceu Izraelit din Timişoara, exilat din propria sa reşedinţă în cămăruţele accesorii ale unui templu nu putea fi un teren propice pentru un om de calibrul său. Putem spune că a evadat din Timişoara la Cluj unde i s-a putut oferi un teren pentru afirmare. Aici l-a întâlnit şi pe Sigismund Toduţă (Colegiul de Muzică îi poartă numele) care, şcolit la Academia de Muzică Santa Cecilia din Roma (nici în şoaptă nu se permitea, pe atunci, să se pomenească această „vină” a lui) cu care maestrul meu era în emulaţie pe terenul muzicii polifonice.
Dar condiţiile vitrege nu au înfrânt dorinţa de libertate şi afirmare ale aceluia care înţelegea poate mai bine decât alţii menirea muzicii şi care făurea cu dibăcie, asiduitate şi talent muzică „nouă” care urma să devină a noastră pentru lungi decenii.
Dániel Károly
