Comuna Iclodu Mare de pe Someş era un sat binecuvântat pentru hărnicia localnicilor: români, maghiari şi un însemnat număr de evrei. Printre aceştia se numărau şi fraţii Mendel şi Carol Rozenfeld. Mendel era însurat şi avea doua fete și un băiat. El coordona fabrica de spirt de la Iclod, dar mai avea și niște pământ, nu prea mult, unde cultiva pepeni din soiuri alese, nobile, aşa încât i-a mers vestea de bunătatea pepenilor lui.
Cules de pepeni la Iclodu Mare în 1931, în dreapta îmbrăcat în cămaşă albă, Mendel Rozenfeld.
Carol era un mecanic foarte priceput la tractor, la batoză și la mașini de cusut ”Singer”. În sat era apreciat pentru calitățile lui și era solicitat la nevoie.
A trecut timpul și Diktatul de la Viena a făcut ca și Iclodul să ajungă sub jurisdicția guvernului maghiar. Legea anti-evreiască a fost pusă în aplicare, și în felul acesta, evreii au fost mobilizați la muncă obligatorie.
Carol, însă, care a primit și el chemarea scrisă, nu s-a prezentat la detașamentul de muncă, ci stătea ascuns la Cluj. La un moment dat a fost prins de jandarmii unguri şi imediat a fost judecat, condamnat la moarte și executat. Este înmormântat în cimitirul evreiesc din Cluj.
După vreo doi ani, băiatul lui Mendel, pe nume Victor, după ce făcuse câteva clase la Gherla, a plecat la Cluj unde a învățat mecanica auto și șoferia. Prin anii 1943 a fost convocat și el în detaşamentul de muncă din armata maghiară. S-a prezentat la Baia Mare, precum glăsuia actul de mobilizare, unde comandantul suprem, locotenentul-colonel Imre Revitzky, renumit pentru omenia și comportarea lui față de evrei, tocmai căuta șofer pe mașina lui. Din cei prezenți, l-a ales pe Victor Rozenfeld. Cu timpul, Revitzky l-a îndrăgit pe Victor, aşa încât el aproape era de nelipsit din casa comandantului.
Colonelul Imre Reviczky, Drept al popoarelor
Menționez că Mendel Rozenfeld mi-a devenit unchi pentru că era însurat cu o soră de-a tatălui meu.
S-a încheiat cel de-al doilea război mondial și Victor era dispărut, iar eu eram în prizonierat. Nu aveam nici o legătura cu el, deși îmi era văr.
După un timp a început a da semne de viață din Canada, unde s-a însurat și a devenit proprietarul unui atelier de reparații de mașini și a trăit în condiții bune cu familia lui. Aflând de existența mea, Victor mi-a trimis și niște pachețele, așa zise bunuri, la acea vreme. Toată familia lui adică părinții, mama și surorile au ajuns în Auschwitz, unde au avut soarta evreilor, în general știută. Ca prin minune, fata cea mică a rămas în viață și a fost trimisă în Suedia pentru refacere, dar fiind atât de slăbită, n-a supraviețuit.
Eu, când am fost in Suedia, am fost la mormântul verișoarei mele, Sofia pentru a păstra un moment de reculegere.
A trecut timpul şi într-o zi primesc o scrisoare de la Victor prin care mă roagă să mă duc la Iclod să procur niște semințe de pepeni ca să-i trimit. Voia sa încerce plantația de pepeni.
Eu, voind să-i fac pe plac, m-am deplasat la Iclod și am început să mă interesez de semințe. Am fost la casele cetățenilor gospodari, dar peste tot mi s-a răspuns că nu au semințe si că nu s-au mai plantat și nici CAP-ul nu s-a mai ocupat de pepeni. Mergând prin sat, în fața unui magazin am văzut un grup de țărani, cam cinci la număr. Le-am spus cine sunt si de ce sunt la Iclod. Toți mi-au spus că nu au semințe și că mi-ar da cu plăcere mai ales în scopul pe care îl am. Unul dintre ei, la un moment dat îmi spune: ”Credeți că acum e ca în timpul lui Rozenfeld?!”
N-am avut ce face şi i-am scris lui Victor, că la Iclod nu mai sunt seminţe de pepen…ca pe vremea lui.
Mihai Eisikovits
ianuarie 2016
