Tu Bișvat (Tu Bishvat) este Anul Nou al Pomilor în tradiția evreilor. Se sărbătoreşte în data de 15 al lunii Shvat, iar anul acesta sărbatoarea a fost în 24 ianuarie, adică mai devreme decât de obicei, ştiut fiind faptul că ciclul lunar este baza calendarului evreiesc şi prin urmare data exactă este diferită în fiecare an. Tu Bișvat este zi lucrătoare şi face parte dintre sărbătorile minore în iudaism, ca și Hanuka sau Purimul. În antichitate marca încheierea iernii, a sezonului ploilor. Se obișnuiește să se consume: grâu, secară, struguri, smochine, curmale, rodii şi măsline. De asemenea, un obicei care se practică în această zi este acela de a se planta pomi. Înca din timpul celui de-al Doilea Templu, în Israel era obiceiul de a planta un copac la naşterea unui copil: un cedru – simbol al puterii şi tăriei, atunci când se năştea un băiat şi un chiparos – simbol al graţiei şi delicateţei, atunci când se năştea o fată, iar apoi din acel lemn se construia baldachinul sub care se desfăşoară ceremoniile de nuntă la evrei. Frumoase obiceiuri, mai ales cel al plantării unui pom, obicei existent la mai toate popoarele.

În România este o vorbă care spune că fiecare om trebuie să planteze măcar un pom în viaţa lui şi cred că dacă ne uităm la câţi pomi se plantează, cu siguranţă că pe cap de locuitor se plantează mai mult decât un pom, dar asta nu pentru că fiecare om plantează un pom, ci pentru că sunt oameni care plantează aproape în fiecare an cel puţin câte un pom.

Anul trecut, nepotul meu a plantat 5 puieţi de pomi fructiferi, desigur împreună cu parinţii lui şi asta pentru că este încă mic, dar obiceiul se imprimă şi va deveni o practică în anii viitori. Sper să fie aşa! Să nu credeţi că tatăl lui nu a plantat la aceeaşi vârstă şi la fel am făcut şi eu în urmă cu peste 50 de ani. În familia noastră este o tradiţie plantatul pomilor fructiferi şi nu numai, ci a tot ce reprezintă vegetaţie, fie că sunt pomi sau arbuşti. Desigur că vă întrebaţi unde am vrut să ajung. Am şi ajuns! La continuitate voiam să ajung, la rădăcini, la tradiţii, pentru că aceşti copaci prind rădăcini şi devin puternici, rodind în fiecare an mai multe fructe, recolte bogate şi chiar dacă la un moment dat mor, ei au creat ceva în circuitul naturii şi apoi când copacii mor, ei rămân în picioare. Cred că eu de mică am învăţat să respect şi să admir pomii. Toate astea ne vin din copilaria timpurie.

Familia numeroasă a bunicii. Ea este prima din stânga

Eu am avut şansa să mă nasc şi să cresc într-o familie evreiască frumoasă, pe care v-o puteţi imagina atemporal, fiindcă în familia noastră au fost permanent 3-4 sau chiar 5 generaţii în acelaşi timp şi armonia era perfectă, iar educaţia începea devreme. Am mai scris despre bunica mea maternă, pentru că pe mama tatălui meu nu am cunoscut-o; am ştiut doar că-i port prenumele şi că a fost omorâtă la Birkenau. Bunica mea maternă, Adela (Udl) îi respecta memoria celeilalte bunici cumplit pierită în lagăr şi deşi nici ea nu o cunoscuse, o respecta şi o evoca cu respect. Părinţii mei s-au cunoscut în 1946, după război. Bunica cunoştea mult iudaism şi fusese crescută într-o familie evreiască cu mulţi fraţi, iar familiile pe atunci erau religioase şi strabunicul, tatal ei, era un Cohen, aşa că sărbătorile erau sfinte. Bunica era o evreică dârză şi demnă! Nu am auzit-o să se plângă de lipsuri şi ştia să se gospodarească cum nimeni de la ea nu a mai reuşit în familia noastră. Prea multe clase nu apucase să facă, pentru că îşi ajutase familia, inclusiv pe parinţii ei aduşi la Bucureşti, unde au fost îngropaţi iar ţomul lor este tare frumos, undeva în cimitirul evreiesc Giurgiu, dar ce ne-a stârinit mereu admiraţia era cultura pe care bunica şi-a făcut-o singură! Citise o bibliotecă întreagă şi în ceea ce priveşte rugăciunile, ea le citea totdeauna în sinagogă, după cartea ei de rugăciuni, pe care o ţinea într-un înveliş brodat. Tot de la ea am învăţat să spun rugăciuni în idiş, pentru că le-am învăţat după ureche. Bunica vorbea idiş cu bunicul şi cu părinţii mei, motiv pentru noi copii, fratele meu şi cu mine, să învăţam să înţelegem ce vorbeau ei, ca să ştim ce se vorbea de catre „oamenii mari”! Erau vremuri grele, cu toate astea, noi copiii nu am simţit niciodată lipsurile! Bunica făcea mese delicioase, deserturi fine în fiecare zi, iar în zilele de sărbătoare totul era aşa cum trebuie! Feţe de masă impecabil de albe, tacâmuri în care te puteai oglindi, pahare de cristal, iar felurile de mâncare erau creaţii tradiţional evreieşti! Ce bunătăţi!!! Ştiţi ce aveam pe masă de Tu Bișvat? Au fost epoci în care nu putea găsi toate acele fructe care se găsesc în Israel şi atunci, avea bunica caise şi prune uscate în casa, struguri păstraţi agăţaţi pe vergele de lemn în cămară şi între care se găseau boabe proaspete, amestecate cu altele aproape stafidite. Avea bunica şi un roşcov în grădină! Nucile erau din nucul din spate, pe care nici tata nu ne-a lăsat să-l atingem, deşi era aproape de sfârşit, scorburos şi bătrân, a murit în picioare. Adesea bunica pregătea compoturi sau salate de fructe, gogoşile erau frecvent pe masă şi un desert plăcut nouă şi care se termină cât ai clipi din ochi!

Cocoţată în cireşul copilăriei

Ehei, frumoase sărbători de Tu Bișvat când mâncam toate aceste bunătăţi, dar asta după ce veneam din grădină unde plantam sau altoiam câte un pom. Am să vă spun cum am altoit primul meu pom şi nici mulţi alţii nu am mai altuit dupa aceea, pentru că cel care făcea treaba asta pentru bunica a murit la doar câţiva ani după această istorie.

Aveam 10-12 ani şi era o zi de februarie foarte friguroasă, cu urme de zăpadă şi un vânt inţepător. Bunica spune ca „vremuieşte”, adică lapoviţa şi ninsoarea operau venirea primăverii. Era atunci o altă zi de Tu Bișvat, de atunci, din copilăria mea. Simt şi acum frigul care ne îngheţase mâinile şi picioarele. Aveam haine groase, cizme de cauciuc şi ciorapi de lână adevărată, dar mai ales îmi amintesc că purtam ca de obicei bundiţă cea groasă şi frumoasă, pentru că bunica mea era de părere că şi acasă trebuia să fim frumos şi curat îmbrăcaţi, chiar şi la treburile casei. Aceleaşi principii se aplicau şi la masa, unde trebuia să mâncăm cu cuţit şi furculiţă şi mâinile pe lângă corp, ca să ne învăţăm corect, pentru că tot ea spunea că „…nu se ştie unde vă duce viaţa şi trebuie să ştiţi să vă purtaţi în societate….”! Da, aşa era şi abia după mulţi ani viaţa mi-a demonstrat câtă dreptate a avut bunica Adela!

Bunica apucase vremurile în care apelativul „domnule” era des folosit şi aşa i se adresa „domnului agronom” care dădea sfaturi în materie de pomi şi care-i tăia şi toaleta. Cum ar veni astăzi, era un fel de consultant! Acum stau şi mă gândesc că nimeni nu ştia dacă este sau nu agronom domnul acela, dar de la el am învăţat să altoiesc pomi fructiferi şi vă pot garanta că ştia ce face! Spun asta pentru că după acea zi friguroasă de februarie cireşul a rodit mulţi, mulţi ani! Aţi altoit vreodată un pom? Este ceva de mare fineţe şi nu poţi tăia greşit! Să vă spun cum am făcut, pentru că la cererea bunicii a trebuit ca eu să fac singură, iar domnul agronom doar să mă observe şi să îmi spună ce şi cum să tai. Deci, am ales un zarzăr tânăr, pe care l-am scurtat cam la un metru de sol, apoi am făcut o crestătură cu un cuţitaş special de altoit (scoţându-mi mănuşile din mâini, deşi era frig tare!). În crestătură am pus două mici mlădiţe tăiate dintr-un cireş pe care bunica l-a ales pentru că făcea cireşe pietroase şi apoi cele două mlădiţe înfipte în crestătură au fost fixate cu ceară de albine topită şi deasupra cu puţină smoală. Pe vremea aceea smoala topită sigila şi sticlele de conserve, sucurile pentru iarnă. Apoi am legat cu o pânză şi m-am gândit că făcusem asta pentru că spusese bunica şi că nu va rezulta nimic. Când primavara a venit, această minune a înverzit, atunci am prins curaj că am reuşit! Anul următor era deja un cireş mic şi apoi în anul al treilea a rodit nişte minunăţii de cireşe pietroase!

Aşa era de Tu Bișvat! Chiar se plantau pomi în familia noastră! Oare câte generaţii înaintea bunicii au făcut asta? Poate că nu am un răspuns, dar am conştiinţa continuităţii şi tradiţiei familiei mele!

Serena Adler

27 ianuarie 2016