Nu știu mai nimic despre Dacian Cioloș în afara celor citite în presă: că e ardelean, ceea ce conform unor clișee ar însemna că e serios și se ține de cuvânt – dar există și excepții – că s-ar pricepe la agricultură, dar despre asta ar trebui să-i întrebăm pe țărani, și că a lăsat o imagine bună în cei patru ani cât a fost comisar pentru agricultură în Comisia Europeană. Un Semn de apreciere a activității lui este că a rămas în continuare la Bruxelles ca specialist.

Invitat de președintele Klaus Johannis și sprijinit de liberali, în plină criză de încredere în România, a renunțat la Bruxelles și a venit la București. Întrebarea pe care mi-o pun este dacă a meritat acest schimb, adică să lase un post bine remunerat, un loc de muncă liniștit, un mediu de viață civilizat pentru nebunia din România. Ar fi bine de știut ce l-a îndemnat, că dacă avem răspunsul, ne dăm seama de ce se comportă așa cum se comportă, ca să zicem așa, uneori contrar așteptărilor.

Cioloș a fost chemat pentru a satisface cererile populației românești nemulțumite care se săturase de corupția generalizată soldată în ultimă instanță cu victime omenești, vezi cazul Colectiv. A fost chemat în speranța că va reuși să elimine legi , votate în Parlament care, evident, contraveneau democrației. Lumea vroia schimbări și și-a pus speranțe în Cioloș, iar el a avut în vedere, în mod ideal, să satisfacă aceste așteptări. A format un guvern de tehnocrați; la chemarea lui mai mulți specialiști cu frumoase cariere în străinătate au acceptat să facă parte din cabinetul lui.

Numai că una este teoria și alta este practica. Foarte repede, Dacian Cioloș și-a adus aminte (ar fi nerealist să spunem că nu știa) că pentru a guverna are nevoie de sprijinul Parlamentului deoarece legile nu sunt emise de guvern. Există și aici excepții, ordonanța de urgență sau asumarea răspunderii, ceea ce nu dorea să facă deoarece i s-a atras atenția că, folosite frecvent de guvernul Ponta ( care la rândul său criticase guvernul Boc), și acestea au fost aspecte considerate nedemocratice. În acest context, premierul a trebuit să negocieze cu marile partide și să accepte compromisuri care, probabil, contraveneau ideilor cu care sosise în România. Primele compromisuri au fost necesare pentru a obține acceptul majorității parlamentare în speranța ca măcar o parte dintre lucrurile rele să le poată îndrepta. Și să fim drepți s-au și făcut pași mici în această direcție.

Dar conflictul serios a intervenit într-o problemă foarte importantă pentru viața politică din România – cea a alegerilor locale. Bănuiesc că cititorii știu despre ce este vorba – un tur sau două tururi de scrutin pentru alegerea primarilor. Majoritatea parlamentară – și aici îi includem și pe liberali – a acceptat votul într-un singur tur, evident nedemocratic. În acest fel candidat poate câșțiga fotoliul de primar cu 20-25 la sută, chiar și cu mai puțin, și este limpede că sunt avantajați cei care ocupă de-acum funcția. Sunt cunoscuți, poate au făcut și câte ceva în localitățile pe care le conduc. Nu sunt aleși doar dacă au făcut prea mari prostii, sunt arestați, în proces sau condamnați. Este limpede că nu există competiție. Deși liberalii au votat pentru scrutinul într-un singur tur, acum, când probabil și-au dat seama că nu au șanse, au început să exercite presiuni asupra lui Dacian Cioloș să-și respecte promisiunea inițială de a invalida această lege printr-o ordonanță de urgență sau asumarea răspunderii. Pe de altă parte, Cioloș a trebuit să se confrunte cu un alt șantaj – cel al PSD care a declarat că în cazul schimbării legii, va boicota alegerile, deci rezultatul va fi considerat de asemenea nedemocratic.

Cioloș este pus în fața unei dileme greu de soluționat. Oricare dintre cele două soluții alese va atrage după sine etichetarea lui ca nedemocrat. Răspunsul, după părerea mea (și a altor analiști) depinde de obiectivul pe termen lung al premierului. În Ungaria în 2009 când premierul Ferenc Gyurcsany și-a pierdut popularitatea, și-a dat demisia și a fost înlocuit cu un premier technocrat, Gordon Bajnai. Fără ambiția de a participa la următoarele alegeri, Bajnai a introdus o serie de reforme nepopulare care au scos Ungaria din umbra falimentului economic. El nu și-a făcut probleme din nivelul popularității, nici de un eventual vot de neîncredere al parlamentului (e adevărat că majoritatea parlamentară era social-democrată, ea l-a ales pe Bajnai și chiar dacă unele dintre reformele lui nu conveneau, nu s-a opus).

Care este situația lui Cioloș? Fără doar și poate, ordonanța de urgență cu votul în două scrutinuri ar duce la căderea guvernului, dar ar satisface o cerere democratică. Răspunsul lui Cioloș – parlamentul a adoptat legea, parlamentul să o schimbe, el nu este dispus să scoată castanele din foc pentru liberali – este corect, dar contravine promisiunilor inițiale. Acest răspuns ascunde un lucru: deși a declarat că vrea să-și păstreze independența și să nu candideze în alegerile parlamentare din acest an, premierul probabil că ar dori să-și continue mandatul și după alegeri. Și de-acum nu în fruntea unui guvern de tehnocrați, ci a unui guvern politic. Acest lucru nu se va putea realiza dacă nu are sprijinul celui mai mare partid din parlament – PSD. Faptul că va rămâne independent, nu va împiedeca Parlamentul sau pe social-democrați să-l nominalizeze, dimpotrivă.

Cunoscând aceste date, va fi oare un premier bun? Cu toată bunăvoința și simpatia față de el, nu prea cred. El va fi obligat să accepte în continuare compromisuri, poate chiar mai mari decât acum. Iar PSD nu va mai trebui să-și bată capul să găsească un alt candidat din rândurile sale, în condițiile în care numeroase personalități din partid care aspiră la această funcție sunt fie penali, fie stau în umbra DNA. Liviu Dragnea va avea un om curat. Pe care, din păcate, îl va putea manevra ca pe o marionetă.

Eva Galambos