Tenerife a ajuns un nume foarte cunoscut în lume Și ”trendy”. Oricine a auzit de Tenerife chiar dacă nu știe că face parte din Arhipelagul Insulelor Canare. Atâta lume mi-a povestit despre Tenerife încât așteptam cu nerăbdare ocazia s-o vizitez. Un fost partener de afaceri m-a sfătuit să-mi cumpăr un apartament pe insulă, cum a făcut și el ,f iind foarte ieftine și convenabile. O tânără colegă de serviciu, care a primit de la tatăl ei drept cadou (cu ocazia absolvirii universitații) un sejur pe Tenerife, povestea cu entuziasm despre frumusețea insulei, excelentele plaje și nu mai puțin excelentele locuri de distracție, ca să nu mai vorbesc despre prietenii mei bătrâni( ca și mine sau și mai:) care-și petreceau an de an ”concediile de pensionari” din Germania sau America în insula fermecătoare, liniștită și…ieftină (pentru pensiile lor:) Așa că oferta făcută de micul meu grup de prieteni (de călătorie și nu numai:) de a petrece anul nou în Insulele Canare mi-a venit la”țanc” și am început să fac obișnuitele (de acuma 🙂 investigații pe internet despre Tenerife, dar am fost total dezamăgit când am aflat că de fapt nu mergem în Tenerife, ci în Gran Canaria.

Vedere a insulei

Un adevărat capitalist o ia de la zero

Dar odată ajunși acolo vechea dorință a căpătat noi valențe, mai ales când am realizat că de fapt între Gran Canaria și Tenerife este o veche dar și acum actuală rivalitate. Fiecare din cele două insule  are câte o ”capitală”. Cele două oraşe importante – Las Palmas (de Gran Canaria), un oraș de 382.000 de locuitori, și Santa Cruz de Tenerife cu 205.000 de locuitori – sunt în competiție care din ele este îndreptățită să fie capitala Comunității Autonome a Insulelor Canare, creată  în 1927 ca o entitate administrativă de către Spania suverană. Cum se întâmplă în asemenea situații rivalitățile se transformă repede în stări conflictuale; Spania nu avea nevoie de încă un”balamuc” așa că a decretat ca cele două rivale să devină co-capitale ale arhipelagului. Caz unic după știința mea 🙂

Las Palmas

Au încercat unii să facă o singură capitală (Ierusalim) pentru două ”țări”, dar să  facă două capitale pentru o singură ”țară” :)! Se pare că nici una din aceste încercări (fiind ”contra-naturii” 🙂 nu a reușit. Rezultatele au fost diferite: Santa Cruz de Tenerife s-a reunit cu orasul vecin San Cristobal de Laguna și a rezultat o ”metropolă” cu peste 400.000 de locuitori care a învins ”la puncte” în lupta strânsă cu Las Palmas de Gran Canaria. Competiția însă continuă în ciuda diferitelor încercări de ”conciliere” și de apropiere a celor două co-capitale.

Santa Cruz de Tenerife

O redutabilă inițiativă privată, chiar dacă nu a avut un succes deplin, a contribuit esențial la scurtarea ”distanțelor” în timp dintre Gran Canaria și Tenerife. Este vorba de compania Fred. Olsen, înființată de Petter Olsen în anul 1844 în satul Hvitsten din Norvegia. Un exemplu tipic privitor la traseul care a condus inițiativa unui pescar sărac și tânăr, dar deștept harnic și perseverant, la  una din cele mai mari companii de transport maritim din lume. E adevărat că” povestea” a durat până la ”finalul” fericit (happy end:) 170 de ani, fără să fi fost  întreruptă de 50 de ani de comunism:). Numele a fost dat companiei de fiul întemeietorului ei Thomas Frederic (Fred.) Olsen, omul care, pe lângă calitățile deja enumerate ale tatălui său, a avut  viziune, curaj și spirit inovator. El a transformat o mică întreprindere care administra vase destinate transportului ”local” într-o rețea de  linii  de transporturi internaționale. În zilele noastre compania s-a diversificat ocupându-se inclusiv de foraje maritime  (nu e de mirare fiind o companie norvegiană:) dar acționarul majoritar a rămas o moștenitoare a familiei, doamna Anette S. Olsen. Compania  Fred. Olsen a investit în Insulele Canare, realizând conectarea tuturor insulelor, prin vapoare rapide de  călători și introducerea unei flote de nave (ferry-boat) de transport vehicule care au redus durata navigării dintre Gran-Canaria și Tenerife de la 3 ore, la 80 de minute Cu unul din vasele companiei Fred. Olsen am parcurs și eu Oceanul Atlantic (pe porțiunea dintre Gran Canaria și Tenerife:)

Țelul principal al excursiei mele în Tenerife a fost desigur pe lângă mândria de a  fi făcut-o 🙂 să mă urc (evident cu funicularul:) pe cel mai înalt munte al Spaniei, celebrul vulcan Teide înalt de 3700 de metri. Dar (asta am aflat la fața locului 🙂 nu aveam alt mijloc practic de a ajunge la telefericul aflat la 70 de km. de portul în care am ”debarcat” decât să iau un taxi. Am și luat unul. Fiind presat de timp nu am apucat să fac o selecție a ofertelor. Instalat în taxi am aflat că taximetristul se numea Șamir și era un sirian (care nu vorbea engleza:) Omul însă era dotat cu un telefon mobil cu program de translare din spaniolă în engleză în și vice versa.Sigur era incomod și nu întotdeauna inteligibil, dar până la urmă a funcționat și am aflat în primii 30 de kilometri cum a plecat din Siria cu 40 de ani în urmă, a trăit mulți ani în Venezuela apoi s-a retras la pensie în Tenerife unde șofează din plăcere și să-și rotunjească pensia. Mi s-a părut un om la locul lui.

Cu Logan ul şi sirianul

Încă ceva despre alți capitaliști

Ultimii 40 de km. mi i-am petrecut făcând din când în când poze și continuând reflecțiile începute (pe vapor:) despre Olsen. Mă gândeam că iată un exemplu de investiție înțeleaptă în imagine publică. Aceste contribuții, de care vorbeam și care evident erau mici la scara companiei Fred. Olsen, dar esențiale pentru Insulele Canare și salutare pentru apropierea celor două capitale rivale, nu reprezintă decât o fracțiune a impresionantului efort de inovare pe care a desfășurat-o compania de-a lungul anilor și deceniilor asumându-și riscuri majore (folosirea în premieră a motoarelor Diesel pentru propulsarea navelor este doar unul din numeroasele exemple care ilustrează atitudinea inovativă a companiei). Numele Olsen a devenit sinonim cu inovația și succesul așa că nu e de mirare dacă și alți investitori și-au încredințat capitalul unui Olsen pentru a-l fructifica în condiții cât mai avantajoase.

Linia maritimă Fred. Olsen

Evident  Olsen nu a fost singurul investitor inovativ și de succes în acea perioadă de efervescență, dezvoltare impetuoasă care au fost cosecința Revoluției Franceze, a ”nașterii” Statelor Unite și a lanțului de revoluții care a cuprins, în neuitatul an 1848, aproape toate țările Europei. Dar investitorii la care mă refer poartă un nume care azi se bucură de o notorietate ieșită din comun, dar atunci când frații Nobel – căci despre ei este vorba – și-au început ”aventura” nu avea în sine o valoare prea mare. Tatăl lor, un întreprinzător suedez, a fost nevoit să plece din Stockholm din cauza falimentării afacerii sale și în căutarea unor oportunități s-a stabilit la St.Petersburg capitala imperială a Rusiei țariste. Era tocmai în pragul războiului din Crimeea pe care rușii l-au pierdut în fața armatelor Imperiului Otoman, căruia i s-au alăturat forțe ale Franței și Marii Britanii. Pierderea războiului a atras atenția conducătorilor Rusiei mai cu seamă asupra  nivelului scăzut al dezvoltării tehnologice și al industrializării. În mod firesc,  cu încurajare și susținere din partea autorităților, a început un avânt puternic al progresului ethnic, al industrializării și modernizării în toate sectoarele vitale ale economiei, dar mai cu seamă în cel al industriei militare. Intreprizătorii străini erau bineveniți, prin urmare nu e de mirare  că unul ca Emmanuel Nobel, suedezul amintit mai sus, un om cu experiență și pricepere și-a găsit repede un rost fabricând mine, pentru care a primit comenzi generoase din partea armatei ruse.

Dar nu s-a oprit la asta, a conceput și a fabricat mașini cu aburi pentru nave de război, sisteme de încălzit apa pentru uz domestic și multe altele, mânat de spiritul său inovativ și dorința de câștig. Cei patru fii i-au moștenit caltățile. Alfred, fiul cel mare. a moștenit spiritul de aventură, curajul, ingeniozitatea și intuiția lui. Urmând exemplul tatălui, Alfred a perseverat și  a  inventat unul din cei mai periculoși  dar eficienți explozivi ai timpului său: dinamita. Denumirea produsului inventat de el derivă din grecescul ”dynamikos”  cu semnificația de forță, putere. Dinamita  realizată pe baza nitroglicerinei este un produs mai stabil, putând fi transportat și depozitat în condiții mult mai sigure. Pe lângă evidenta ”vocație militară” dinamita prezenta un interes major și pentru aplicații pașnice, fiind folosită pentru dislocarea stâncilorde tot felul, într-o perioadă în care construcțiile de căi ferate luaseră o amploare neașteptată și impuneau lucrări uriașe de mșcarea pământului și dislocarea stâncilor.  Dar să nu fim ipocriți succesul și banii mulți au venit de la utilizările militare,  cele mai variate. Geniul lui Alfred Nobel nu s-a limitat la invenții deși a brevetat sute de idei valoroase în domenii destul de disperse; a avut și un acut simț al afacerii, în sensul creativ al termenului. A creat industrii bazate mai ales pe invențiile proprii în numeroase țări europene. Este bine cunoscut faptul că a adunat o avere substanțială, care l-a situat în primele rânduri ale bogaților lumii din acea vreme. Ceea ce îl diferențiază de toți ceilalți magnați ai lumii a fost generozitatea inegalabilă și interesul dovedit pentru viețile altora. Dacă faima este una din năzuințele noastre spre nemurire, atunci premoniția lui avea să dea cele mai neașteptate roade. Premiul Nobel se va compara în faimă și perenitate cu piramidele. Printre puținele persoane care au dezavuat testamentul lui  de ”mecena” au fost proprii  lui frați, Robert și Ludwig.

Intreprinzători în Rusia și aventurile lor

Al treilea frate, mezinul Emil, a murit in condiții tragice intr-un laborator în decursul experimentării unui nou exploziv. Robert și Ludwig au înființat o companie pentru fabricarea produselor petroliere la Baku în 1876 sub numele de  ”Branobel” ( vine de la cuvântul rusesc ”brati” – frați ).

Compania Barnobel în plină dezvoltare

De fapt povestea celor doi frați Nobel a început în 1873, cu încercarea neizbutită de a fabrica 500.000 de paturi de pușcă pentru Armata Rusă. Cu scopul de a găsi în pădurile caucaziene lemnul necesar pentru a satisface aceastăuriașă comandă au călătorit mult la Baku, centrul administrativ și economic al Caucazului. Până la urmă nu au găsit lemnul potrivit dar au descoperit potențialul economic major al zonei : Petrolul.   Robert a cumpărat o mică rafinerie în Baku. S-a dovedit o investiție inspirată căci de la prima sondă cu care s-a început activitatea, compania devenită societate pe acțiuni, s-a extins devenind cea mai importantă intreprindere  din zonă. Au fost achiziținate noi câmpuri petroliere și la Batumi o localitate turcească pe malul  Mării Negre, pe teritoriul Georgiei. Ludwig Nobel devenise un fel de ”rege al petrolului” și compania continua să crească, susținută de spiritul inovativ, investiții continue pentru a menține și dezvolta tehnologia și nu în ultimul rând comportamentul socio-cultural pozitiv față de angajați.  Una din problemele spinoase ale industriei era cea a  transportului. La „Branobel” s-au născut primele ”vapoare petroliere”, vase speciale care asigurau  protecția contra incendiilor!  Azerbaidjanul nu avea decât de câștigat de pe urma acestor investitori ”străini” precum aveau numai de câștigat cele peste 120 de companii petroliere care se înghesuiau în zona Baku, în speranța creșterii profiturilor proprii. Conform unei rețete vechi dar eficiente, producătorii mici și mijlocii din branșă și-au propus să elimine concureța lui ”Branobel” . Ei se făceau a nu ști că singurul drum prin care se pot înlătura competitorii este să fii mai bun decât ei. Asta însă nu este ușor de făcut și de multe ori se recurge la metode mai puțin etice, dar mai simplu de realizat, cum ar fi denigrarea competitorilor (metoda funcționează și astăzi, și nici măcar România nu este  o zonă exceptată:) Cea mai sigură metodă în materia denigrării (în lipsa televiziunii:):) era acuzația de evaziune fiscală. Contele Serghei Witte, ministrul de Finanțe al țarului, era tocmai omul potrivit pentru receptarea și utilizarea unor astfel de acuzații. După o campanie de atacuri și propagandă ostilă împotriva investitorilor străini care au monopolizat – vezi Doamne! – ”bogățiile solului nostru” rusesc și vând pe bani grei ”petrolul nostru” rusesc fără să plătească impozitele care se cuvin pentru ”maica Rusia”, a propus nici mai mult nici mai puțin decât naționalizarea industriei petroliere. Această ideie ”prematură” (căci peste 25 de ani  amenințarea se va transforma în realitate, nu sub oblăduirea Țarului are între timp a fost ucis la Ekaterinburg de către bolșevici, ci sub noua stăpânire sovietică) ar fi fost o premieră nefastă,care cu siguranță ar fi generat un dezastru economic, (cum dealtfel avea să se producă:)

A apărut și Rotschild

Mai ales că industria petrolului a devenit -”peste noapte”- cea mai dinamică și mai atractivă industrie a zonei Mării Caspice. La Baku, în 1903, se produceau pe zi 160.000 barili de țiței cantitate care echivala cu jumătate din producția mondială de ”crude oil”. Această creștere rapidă – de neimaginat – a producției de țiței, consecință a creșterii vertiginoase a consumului, ridica o mulțime de probleme tehnice  și de logistică. Și ”în cele din urmă” mari probleme financiare. Vistieria imperială a Statului Rusia era  deja epuizată de numeroasele războaie (purtate mai ales cu turcii), cheltuielile pentru înzestrarea armatei și cu dezamorsarea revoltelor,dintre care cea mai amenințătoare a fost revoluția din1905. Cel care a scos din impas industria țițeiului din zona caucaziană a fost Banca Rothschild care a contribuit esențial la finanțarea proiectelor, prin înființarea  societății de transport ”Mazut”. Ca prim rezultat au fost lansate ”la apă” 13 vase petroliere care presupuneau înzestrări speciale pentru reducerea pericolelor de incendiu sau explozii. Apoi au fost realizate primele vagoane-cisternă pentru transportul pe calea ferată. Rotschild a finanțat construcția căii ferate Baku-Tbilisi și Tbilisi-Batumi, realizând astfel legătura (terestră:) între Marea Caspică și Marea Neagră, iar de aici prin Marea Mediterană, accesul spre toate colțurile lumii. Următoarea etapă de „upgrade” a transportului a fost prin intermediul conductelor (oleoduct). Minunea acestei invenții – simplă ca toate marile idei care au influențat  omenirea (în bine sau în rău:) – s-a născut în Statele-Unite  care dețin  astăzi cea mai extinsă rețea de conducte petroliere, 65% din totalul de 3,5 milioane  de kilometri aflate în funcțiune în lume. Cred că e bine să reflectăm asupra efectelor benefice pe care le-a adus capitalismul și instituțiile financiare (băncile, asigurările,bursele) fără de care omenirea nu ar fi realizat ”saltul uriaș” realizat în secolul al 19-lea, întrerupt tragic de două războaie mondiale, de două dictaturi sângeroase și de nebunia creată de două idei false fascismul (cu toate ”mișcările” sale) și comunismul (cu toate ”variantele” sale) și care sperăm că va continua viguros în secolul nostru al 21-lea. Uneori mă întreb cum e posibil ca după un secol (aproape) de prăbușire a civilizației lumii se mai găsesc indivizi (și din păcate nu puțini) care regretă mizeria nefastului secol, care au scos la iveală ideile perimate și periculoase ale trecutului apropiat și vor să le reînvie! Circulă pe ”internet” (această fascinantă conexiune a creierelor lumii). Scrieri grotești, pline de stupidități, de ură, de antisemitism, pe care de multe ori în bonomia sau naivitatea noastră le ”dăm mai departe”. Trebuie să oprim defăimarea lui Nobel, a lui Rotschild sau a lui Soros  și multor altor capitalisti care au făcut avere din propria lor muncă, inventivitate, perseverență și au dedicat o parte însemnată a averii lor cu generozitate altor oameni dupa merite și criterii (subliniez că e timpul să învățăm că termenul ”capitalist” nu e peiorativ și nici nu e echivalent cu necinstea și hoția. Faptul că în România și în aproape țările foste comuniste foarte mulți hoți și oameni necinstiți s-au îmbogățit este o problemă a legislației și justiției nu o consecință a capitalismului)

Și România

a jucat un rol remarcabil în marea epopee a Petrolului și printre multe alte ”premiere” se poate mândri  cu prima rafinărie din lume (”fabrica de gaz” din Ploiești  construită de Teodor Mehedințeanu în 1856) dar și cu prima conductă (de gaz metan) din Europa, construită în 1912 și având lungimea de 50 km.(de la Sărmășel la Turda). Europa nu a excelat în dezvoltarea unor rețele transnaționale de conducte deși ea, cu excepția României, nu a avut resurse de produse petroliere fiind însă una din cele mai mari consumatoare din lume. Resursele uriașe din Rusia și cele  descoperite ulterior in Orientul Mijlociu puteau fi demult conectate  prin ”pipe line”-uri la ”consumatorul” european și doar motive politice au frânat acest uriaș și avantajos proiect. Nu este exclus ca întârzierea aplicării acestei ”idei simple” să o facă inutilă în contextul în care se prevede reducerea contribuției surselor petroliere în balanța globală a energiei utilizate,în favoarea surselor regenerabile și nepoluante. Au fost cazuri de intervenții politice brutale și iraționale, cum a fost de pildă cazul oleoductului, construit de englezi în 1932, care lega exploatarea zăcămintelor din Mosul (Irak) de rafinăria și apoi portul Haifa, care a servit ca un mijloc excelent de asigurare a aliaților cu produse petroliere prin mijlocirea flotei britanice din Marea Mediterană. A fost o contribuție importantă la câștigarea războiului mondial. În 1948, după proclamarea independenței Statului Israel, bande de arabi au izbutit să arunce în aer această coductă, a cărei operare utilă a fost oprită de atunci. Germania hitleristă a pierdut cel de al doilea război mondial și din cauze legate de lipsa de produse petroliere necesare uriașei lor mașini de război. Hitler s-a bazat în prima fază pe resursele României în baza aranjamentelor cu Antonescu, urmând ca să ocupe uriașul bazin petrolier din Caucaz cu ”epicentrul” la Baku. care ar fi putut fi suportul strategic al unei victorii nemțești. Armata hitleristă însă nu s-a putut apropia la o distanță mai mică de 500 de kilometri de Baku și a pierdut războiul (Slavă Domnului!) în urma Bătăliei de la Stalingrad în care a fost înfrântă fără drept de apel.

Se schimbă decorul, se schimbă actorii

După încheierea celui de al Doilea Război Mondial a început o altă epocă în industria petrolieră și anume ”forajul maritim” (off-shore).

Foraj în Marea Caspică

În zona Mării Caspice au fost identificate resurse imense. Unul din complexele cele mai bogate (Azeri-Șirag-Guneșli) dispune de zăcăminte evaluate la 16 miliarde de barili (cca.3 miliarde de tone !!). E limpede că valorificarea unor resurse de asemenea mărime presupune investiții uriașe.  În acest scop s-a constituit un consorțiu cu participarea unor giganți ai industriei petroliere ca BP(British Petroleum) Amoco (American Oil Company) Mc Dermott (SUA), Statoil (Norvegia) TPAO (Turcia) și (cu voia Dumneavoastră ultimul de pe listă :)) LUKoil (Rusia). Acest uriaș ”of shore” pentru a cărui finanțare și aministrare s-au reunit marii ”petroliști” și-a început activitatea în 1985, în perioada de ”perestroica” inițiată de Gorbaciov, și a continuat după destrămarea Uniunii Sovietice în Republica Azerbaidjan care şi-a declarat independenţa (a mai existat pentru scurt timp în 1920). A fost şi a rămas primul şi singurul stat musulman care s-a declarat laic. Împreună cu noile zăcăminte descoperite (Șah Deniz, și pe peninsula Abșeron) Republica Azerbaijan are și rezerve de gaz estimate la 2,5 trilioane de mc! Compania LUKoil, despre care ați auzit desigur, fiind foarte cunoscută și în România, este cea mai mare companie rusească din industria petrolieră. Astăzi are reprezentanțe sau sucursale în peste 40 de țări și a creat 100.000 locuri de muncă. Președintele companiei este Vagit Alekperov de profesie inginer petrolist, azer musulman, în vârstă de 52 de ani, fost ministru adjunct al Ministerului Industriei de Petrol și Gaze al (fostei) Uniuni Sovietice din 1990 (până la desființare(a URSS:). Astăzi este cel mai bogat ”oligarh” rus. În perioada comunistă industria era organizată pe ”orizontală” adică pe tipuri de activități. Explorare și producție  (societatea de stat Langepastneft este cel mai bogat oligarh rusgaz) rafinare (societatea de stat Urayneftegaz) și distribuți (Societatea Kogalymneftgaz). În aceste denumiri oarecum ciudate prima parte (Langepas, Uray și Kogalym) reprezintă denumirea a trei orășele, toate trei fiind situate în Provincia Autonomă Khanthy-Mansi din Siberia de Vest. E adevărat că această provincie are o suprafață de două ori cât România (540.000 kmp), dar în Siberia funcționează alte realități (din cauza frigului:) Și pentru că noul stat Federația Rusă era mai nou ”orientată spre vest”, a preluat modelul de organizare  american ”pe verticală”. Nimeni altcineva nu putea duce la bun sfârșit această modificare-fuziune decât însuși ministrul de resort care cunoștea – nu-i așa­? – problema. Ca să nu se piardă totuși urma ”predecesorilor” noua societate a păstrat inițialele celor trei vechi L,U,K. Și ca să nu se uite profilul activității s-a adaugat sufixul ”oil”. Așa s-a născut gigantul LUKoil și așa a devenit președintele ei Vagit Alekperov care conform catalogului Forbes este cel mai bogat rus cu o avere personală de 15 miliarde de $.Dar nu e singurul oligarh rus care deține averi personale de peste 5 miliarde $ (Să nu zicem pur și simplu miliardari căci ar însemna șă luăm în seamă toți ”amărâții”care au un miliard. Ar fi prea mulți ruși:) Nu cred că e ceva rău în a avea o avere mare dimpotrivă. Dar trebuie să fie rezultatul unor calități și activități umane creative și pozitive dobândite în competiții care respectă regulile„de joc”.Cu alte cuvinte jucătorii care ”faultează”arbitrii trebuie eliminați:)

Vârful Teide 3718 metri

De sus lumea mare pare mică

Între timp am ajuns pe Teide, la ”teleferico”. La intrare era un afiș mare care avertiza ”persoanele cu probleme cardiace” că nu au voie să se urce la Vârf. Oricum eram deja la 2400 de metri, adică peste jumătate:) și mă gândeam că asta e mai mult o asigurare și o provocare care face bine ”business-ului. Ca avertismentele de pe pachetele de țigăriJ) Așa că m-am încumetat să urc, mai ales că ceva săptămâni în urmă un doctor simpatic și extraordinat mi-a scos inima din piept și a ținut-o în mâinile lui:) Dar mărturisesc că am avut o ”strângere de inimă când m-am văzut în vîrful vulcanului, deși știam că ultima erupție a fost cu 100 de ani în urmă. Am privit puțin în jur. Priveliștea e amețitoare. Undeva departe am văzut-vag- oceanul în care lumea caută petrol, nu frumusețe.

Şamir sirianul devenit prieten

Când am ajuns ”jos” la 2400 de metri înălțime și printre mașinile care așteptau la coadă, l-am văzut pe Șamir, șoferul meu sirian cu care nu puteam schimba nici măcar o vorbă Îmi făcea parcă fericit semne din mână și gestul lui mi-a făcut bine. M-am simțit bucuros. Mi s-a părut că am regăsit un prieten.

Tiberiu Roth, 10 februarie 2016