Oraşul Botoşani mi-e foarte drag din copilărie. Aici plecam cu mama şi sora mea de două ori pe an: toamna, înainte de sărbători, când mama mergea la cimitir să-i cinstească pe cei care nu mai erau pe lume şi de Crăciun, în vacanţa şcolară. Aici aveam rude, pe parcurs prieteni, aici am stat doi ani ca elevă la liceul select de fete ”Carmen Sylva”, între anii 1938-1939, liceu din care am fost exclusă prin legile rasiale, numerus nullus, şi tot aici m-am întors după un drum de două săptămâni pe jos, venind din ghetoul din Transnistria. Aici l-am cunoscut pe soţul meu. Pentru toate acestea am crezut multă vreme că acest oraş e pentru mine „acasă” mai degrabă decât oraşul meu natal din care am plecat alungată. În acelaşi context, amintirile şi evenimentele din Botoşani îmi sunt şi acum foarte vii şi vibrez atunci când aud despre cele ce se întâmplă acolo.

Ca şi pe alţii, internetul m-a ajutat să scot câteva date concrete care-mi sunt necesare pentru acest articol: Botoşani este atestat ca târg din 1350 şi a fost un centru înfloritor al Moldovei în producţia meşteşugărească, comerţ şi apoi în producţia agricolă. În monografia renumită a lui Artur Gorovei, scrisă între cele două războaie mondiale, e apreciat ca al treilea oraş al României. Din punct de vedere al compoziţiei etnice, armenii sunt menţionaţi în secolul 14-15 şi evreii în secolul 14.

Centrul oraşului Botoşani

În 1781 aveau chiar un staroste. În 1899 constituiau 51% din populaţia oraşului. În timpul celui de al Doilea Război Mondial populaţia evreiască s-a mărit mult prin dislocarea forţată a evreilor din orăşelele şi satele din judeţ şi se vorbea chiar de un număr de 30000 de mii de evrei şi 70 de sinagogi şi case de rugăciuni. Sigur că aceasta a fost ceva trecător şi la ora actuală, cifra din 2011, după acel faimos recensământ, mai erau 37 de evrei declaraţi. Dintr-un articol din Adevărul Botoşani din aprilie 2013 se vorbeşte de mai puţin de 100 de evrei. Chiar dacă cifra nu e exactă, ea spune multe. Centrul vechi, istoric, actualmente relativ frumos restaurat, era locuit cu precădere de negustori, intelectuali şi meseriaşi evrei. Oraşul a dat României oameni de seamă dintre care pomenesc numai pe H. Sanielevici, Alex. Graur și Barbu Lăzăreanu. Dar în oraş existau şi foarte mulţi oameni săraci care locuiau în „Calicime”, cartier de care se fereau cei de condiţie mai bună.

Sinagoga Mare din Botoşani

Povestea mea se referă la un evreu din Botoşani care nu locuia în cartierul săracilor, dar nici între cei bogaţi. Eu am aflat-o cu totul întâmplător: În urmă cu câţiva ani, fiind în vizită în Israel, o bună prietenă mi-a dat un text care cuprinde foarte rezumativ biografia tatălui ei. Ea m-a rugat să-l citesc şi, eventual, să încerc să-l valorific. Este adevărat că l-am citit foarte superficial şi nu am realizat cât e de valoros este. Din întâmplare, mi-a căzut recent în mână şi socotesc că povestea este aproape emblematică pentru o mare parte dintr-o anumită categorie a populaţiei evreieşti a primei jumătăţi a secolului 20, motiv pentru care am încercat să redactez textul primit pentru a-l putea eventual publica.

David Segal s-a născut la Botoşani în 15 martie 1894, mezinul unei familii de șapte copii, în casa unui croitor modest, foarte religios. După terminarea celor patru clase primare, deoarece nu i-a plăcut nici croitoria şi nici tâmplăria, a început ucenicia la un tipograf şi cu timpul a devenit cel mai bun zeţar din oraş, meserie care l-a ajutat să găsească şi să citească tot ce-i cădea în mână. Astfel, ca autodidact, cu un interes deosebit pentru cultură, a dobândit cunoştinţe temeinice în diverse domenii.

La izbucnirea Primului Război Mondial, fiind soldat în termen, a fost trimis pe front şi în luptele de la Mărăşeşti a fost rănit la braţul stâng, internat apoi la Bacău, operat şi ulterior reoperat pentru o schijă. A rămas cu amintirea vizitei la spital a frumoasei Regine Maria care i-a vizitat pe soldaţi şi despre care multă vreme le-a povestit copiilor săi.

Dar timpul nu stătea pe loc: izbucnise între timp revoluţia în Rusia şi tânărul zeţar, înflăcărat de idei aflate din cărţile citite, dezertează împreună cu un camarad din armată, în ciuda faptului că avea deja o poveste de dragoste cu o fată – cea mai frumoasă din oraş – cum zicea el. Cei doi dezertori trec Prutul printr-un vad cunoscut de un ghid ocazional, bine plătit, şi reuşesc prin Basarabia să ajungă în plină revoluţie la Odesa, unde găsesc batalionul revoluţionar românesc condus de Gh. Bujor. Aici lucrează sub un nume fals – Leibovici – atât ca tipograf, cât şi în alte diverse activităţi mai mult sau mai puţin clandestine şi ajunge cu diferitele sale misiuni până la Ţarîţin – Stalingrad, actualul Volgograd şi apoi la Moscova, unde l-ar fi văzut şi auzit vorbind chiar pe Lenin. Din motive neclare, poate datorită neîncrederii autorităţilor, sau a dorului de iubită, se întoarce acasă. În drum este arestat la Lwov, dar reuşeşte să evadeze.

,,S-ar părea că este povestea unui aventurier şi nu a unui om paşnic şi bun, aparent naiv, aşa cum a fost tatăl meu”, scrie fiica lui în textul pe care mi l-a încredinţat.

Pe căi ocolite, cu multe greutăţi, ajunge la Bucureşti şi se angajează ca tipograf la Editura Socec, dar se simte tot timpul urmărit de Siguranţă şi continuă să trăiască într-un fel de clandestinitate. În cele din urmă se întoarce la Botoşani, unde se însoară cu iubita lui, tremurând de frică chiar şi sub chupa (baldachinul de nuntă). Continuă să lucreze ca tipograf şi cu ajutorul unei rude mai bogate, se aranjează ca poliţia să nu-l aibă în observaţie. Apoi i se nasc cele două fete şi se ocupă intens şi foarte devreme să le înveţe să citească, el însuşi continuând să frecventeze vestita bibliotecă din Botoşani „Cercul de lectură” care a constituit mai târziu patrimoniul principal al a bibliotecii oraşului Botoşani. Cu toate riscurile pentru familia sa, el continuă să dea bani pentru Ajutorul Roşu. Era cam pe la mijlocul anilor 20 şi în fiecare an trebuia să se prezinte la control cu livretul militar. Atât el, cât şi familia erau conştienţi de problemele mari pe care le-ar fi putut avea. Dar autorităţile au fost ajutate să închidă ochii şi astfel a putut să-şi vadă de treabă.

Dar ascensiunea dreptei în Germania, ca de altfel în toată Europa, a început să-şi arate colţii şi chiar cei pe care nu-i preocupa politica au început să înţeleagă şi să resimtă urmările nefaste. Totuşi, în 1934, David Segal reuşeşte împreună cu un coleg de breaslă să-şi încropească o tipografie proprie – Argus – tipografia lucrătorilor asociaţi, intrând astfel în competiţie şi concurenţă cu celelalte tipografii mai mari din oraş.

În 1940, când apropiatul război bătea la uşă, David Segal este arestat, ţinut iniţial în beciul chesturii, apoi dus în lagărul din Miercurea Ciuc, Caracal și în sfârşit la Tg. Jiu, în lagărul deţinuţilor politici, al comuniştilor, chiar în grupa lui Gh. Gheorghiu Dej, Gh. Apostol ş. a. Ulterior lagărul este strămutat peste Nistru, la Vapniarca, unde depăşeşte prin greva foamei și apoi organizarea unui comitet al deţinuţilor, încercările de exterminare prin alimentaţia cu mazăre furajeră.

Ulterior sunt transferaţi la Grosulovo, unde comandantul este mult mai omenos şi în vara anului 1944, odată cu deplasarea frontului spre apus, lagărul a fost din nou mutat la Tg. Jiu. După 23 August 1944 este eliberat, vine acasă şi îşi reia activitatea la tipografie, alături de fostul asociat creştin care se dovedise a fi om de treabă şi în absenţa proprietarului propriu-zis. Bineînţeles că a reluat de astă dată în mod legal şi activitatea în partid. Dar cu mult înainte de naţionalizare, în 1946, fiind socotit exploatator, i s-a cerut să renunţe la tipografie, fapt care l-a afectat în mod deosebit, dar s-a supus în tăcere şi cu demnitate la această solicitare. Ulterior s-a ocupat cu organizarea unei tipografii de stat şi a ocupat diverse funcţii în cooperaţia meşteşugărească. Nu a refuzat şi a fost chiar şi preşedintele comunităţii evreilor din Botoşani, funcţie onorifică pe atunci şi pe care a îndeplinit-o cu plăcere şi pricepere, mai ales când au început emigrările în masă ale evreilor în Israel.

Dar apoi a urmat boala de inimă care l-a şi răpus. Din cele spuse deseori de tatăl ei, fiica sa a reţinut următoarele: „De două ori m-a înşelat viaţa”, i s-a confesat el, „prima oară, atunci când am luptat pentru un ideal care s-a dovedit a nu fi al meu, ci o ficţiune, şi a doua oară, atunci când am crezut că boala de inimă însemnă o moarte uşoară…” Şi aşa a fost, deoarece a murit greu.

A fost înmormântat după toate datinile în cimitirul evreiesc din Botoşani, într-o parcelă centrală. Acolo se odihneşte neastâmpăratul David Segal – Dudaş, cum i se zicea, mort în 23 august 1969, în ziua celei de a doua sale eliberări, de astă dată, pentru vecie.

Eu am văzut de multe ori în vizitele mele la bunici monumentul lui funerar discret, dar nu am ştiut despre cine este vorba. Familia sa, fiicele cu nepoţii, sunt de mult în Israel, unde sunt perfect integraţi şi duc o viaţă normală.

David Segal, Dudaş, poate fi, cred eu, un erou de roman prin complexitatea vieţii şi a trăirilor sale şi sunt sigură că sub pietrele funerare din cimitirele evreieşti din ţară sunt multe personaje asemănătoare care au crezut sincer că pot mântui lumea şi s-ar fi sacrificat pentru asta, dar din păcate, viaţa şi ei s-au înşelat amarnic.

Mirjam Bercovici