Îngrijorările unui teleast minoritar, de provincie

Televiziunea publică se află în cel mai mare impas din existenţa ei şi acum, în ceasul al doisprezecelea, rumoarea din jurul ei se înteţeşte. Dacă unii pledează – cu argumente – pentru măsuri radicale în scopul scurtării agoniei TVR, alţii – mai ales cei din interiorul instituţiei – îşi ridică glasul într-un efort dramatic, sperând că factorii decidenţi (parlamentul sau/şi guvernul) vor găsi o soluţie de supravieţuire. Se vorbeşte tot mai insistent  despre insolvenţă şi restructurare aducătoare de reduceri drastice de personal şi închiderea unor canale, iar oamenii care produc televiziune şi sunt meniţi a sluji telespectatorul, concentrându-se asupra emisiunilor, devin avocaţii apărării şi salvării acestei instituţii ignorată, neglijată, aflată în pragul dezintegrării.

Această campanie este purtată de oamenii televiziunii centrale, ai canalului principal, din capitală. În acelaşi timp radioul public care se simte ameninţat, din cauza avansării unei soluţii care insinua reunificarea celor două instituţii de media publice, difuzează emisiuni şi spoturi cu sloganul – pe deplin îndreptăţit din punctul lor de vedere – „Nu distrugeţi radioul public!”.

În aceste condiţii m-am gândit să-mi împărtăşesc îngrijorările de teleast minoritar şi de provincie.

În răstimpul de peste două decenii de când sunt în televiziune (televiziunea publică) am simţit de câteva ori pericolul de a-mi pierde locul de muncă. De fiecare dată s-au operat reduceri (după criterii subiective, chiar şi atunci când erau declarate obiective) în scopul redresării financiare a instituţiei. Nu au avut efectul scontat, lăsând în urma lor destinele frânte ale celor îndepărtaţi şi tensiuni în sânul celor rămaşi. Suspiciuni şi dezbinări care macină colectivitatea. Această „terapie cu şocuri” nu a putut readuce instituţia pe linia de plutire, însă am resimţit din plin reducerea personalului până la masa critică şi subţierea continuă a bugetului alocat pentru producţie. M-am străduit să compensez (vorbesc în nume propriu, deşi aş putea folosi, fără a greşi deloc, persoana întâia plural) aceste neajunsuri majore, prin sporirea intensităţii muncii (producţie maximă în timpul deplasărilor cu durată minimă) şi inventarea unor formate noi, mai ieftine. În ce măsură am reuşit să stârnesc interesul, să ajung la mintea şi sufletul telespectatorului, e greu de apreciat, pentru că emisiunile mele sunt deopotrivă minoritare şi de provincie, adică nesupuse măsurătorilor profesioniste ale audienţei. Reacţia am putut-o intui doar după numărul de apeluri telefonice la emisiunile cu concurs în direct, după comentariile auzite pe ici, pe acolo, şi din scrisorile venite din partea telespectatorilor. Şi mai nou, prin numărul de vizionări ale emisiunilor postate pe Internet.

Când spun “minoritar şi de provincie”  mă refer la faptul că realizez emisiuni „pentru şi despre” minorităţi (mici) într-un studio teritorial al televiziunii publice, drept pentru care îngrijorările mele sunt şi mai mari. Nenumărate restructurări şi reduceri de personal din varii întreprinderi ne-au arătat că prima măsură este desfiinţarea secţiilor considerate a fi la periferie, departe de centru, privite cu ocheanul întors, în ideea că sacrificarea provinciei ar putea salva centrul.

Pot spune cu mâna pe inimă că un studio teritorial de televiziune este vital pentru regiunea pe care o deserveşte. Reporterul de aici e aproape de tot ceea ce se întâmplă, are informaţii din prima mână, simte pulsul vieţii de pe meleagurile sale, iar emisiunile „pentru şi despre minorităţi” – de fapt emisiuni care se adresează tuturor telespectatorilor –, realizate de profesioniştii care cunosc cel mai bine oamenii şi realităţile acestor colectivităţi etnice şi vorbesc limba lor maternă, sunt mai credibile, mai autentice şi mai profunde decât cele de la “centru”.  De-a lungul timpului profesioniştii acestor studiouri au demonstrat că ştiu meserie, că sunt prompţi şi eficienţi (chiar şi mai “ieftini”) şi se pot impune la concursurile naţionale şi internaţionale.

Îngrijorările mele legate de televiziunea publică, în general, sunt dublate de cele privind studioul teritorial în care lucrez. În 1985 conducerea comunistă a României a sistat, de pe o zi pe alta, emisiunile studioului teritorial (atunci cele de televiziune nu existau), clădirea – în care astăzi ne desfăşurăm activitatea – fiind lăsată doar în grija unor paznici. Radio Cluj a emis din nou chiar din seara lui 22 decembrie 1989, în 3 ianuarie înfiinţându-se şi primul post teritorial de televiziune, din dorinţa arzătoare a clujenilor de a avea vocea şi imaginea lor, în peisajul presei audiovizuale care abia se contura.

Mă bântuie coşmarul obloanelor trase, al reflectoarelor stinse şi motoarelor oprite. Coşmarul momentului în care obiectivele vor orbi, vocile vor amuţi şi arhiva bogată a muncii noastre de 25 de ani va zăcea zăvorâtă în videoteca de la subsol. Mi-e frică de momentul în care telespectatorii nu ne vor mai găsi şi de cel – imediat următor – în care nu ne vor mai căuta. Pentru că se vor obişnui cu absenţa noastră, dar şi cu lipsa reflectării existenţei lor cotidiene, a policromiei etnice care domneşte în Transilvania. Mi-e teamă că dacă acest curcubeu se stinge, locul său va fi luat de ceaţa periculoasă a ignoranţei şi nepăsării din care se pot întrupa intoleranţa şi ostilitatea.  În încheierea împărtăşirii îngrijorării şi temerilor mele voi face un apel asemănător cu cel emis de oamenii din (puternicul) radio public: „Nu distrugeţi studiourile teritoriale ale televiziunii publice!”.

Andrea Ghiţă

One Comment

  • George Farkas commented on March 12, 2016 Reply

    Ingrijorarea ta este impartasita atat de angajati,cat si de telespectatorii care prefera canalele ne-comerciale programelor reality si alte gunoaie asemanatoare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *