Nu mi-a fost greu să-i număr pe spectatori. Ne aflam 11 persoane în sala cinematografului, cinci din totalul biletelor le cumpărasem chiar eu, membrilor familiei. Două proiecţii, într-un oraş suedez de mărime mijlocie, cu universitate, teatre, sală de concerte şi toate cele necesare unui nivel de cultură rezonabil, în săptămâna decernării Premiului Oscar, la care realizarea a fost distinsă cu premiul pentru cel mai bun film străin…Calculul era disperat de simplu şi mă tem că din punctul de vedere al succesului financiar, speranţele producătorilor vor rămâne neîmplinite pentru o vreme.

Până şi în propria mea concepţie, un film pe tema Holocaustului nu putea arăta altfel decât „SHOAH” (durata:cam zece ore), uriaşa realizare a lui Claude Lanzmann.

Sunt totuşi un iubitor de filme şi încerc, dacă îmi stă în puteri, să le urmăresc fără idei preconcepute. Şi aici recunosc „Fiul lui Saul”este poate prima producţie cinematografică pe lunga listă a filmelor „feature” (candidate sau nu la diferite premii) care tratează dureroasa temă, capabilă să-mi schimbe oarecum încăpăţânata şi probabil îngusta orientare în acest domeniu, performanţă neatinsă nici de Lista lui Schindler, nici de „Sophie’s Choice”.(La această concluzie nu am ajuns decât acum, la câteva zile după vizionarea peliculei lui Nemes László.)

Obsedat de ideea unei înmormântări decente a copilului ucis într-una din camerele de gazare de la Auschwitz (mai exact de mâna unui medic-ofiţer nazist în clipele de după gazare), pe care Saul îl consideră ca fiind propriul său fiu, el pare, de fapt, obsedat de aceeaşi întrebare care l-a chinuit pe Primo Levi în perioada deportării, dar şi mai târziu, ca supravieţuitor, şi în mod sigur pe mulţi alţii:

Poţi oare rămâne om, în ciuda faptului că ai fost despuiat până şi de ultimele urme ale demnităţii umane?

Întrebarea li se alătură celorlalte puncte ale groaznicului chestionar căruia încă nimeni nu i-a găsit răspunsuri suficient de logice şi pe care le căutăm şi de astă dată, urmărind parcă hipnotizaţi filmul realizat de Nemes şi nepreţuitul său colectiv.

Regizorul în vârstă de 39 de ani este, conform propriilor sale declaraţii, adânc preocupat de aceleaşi întrebări fără de răspuns. Într-un interviu acordat publicaţiei Szombat, el mărturiseşte:„Ori de câte ori citesc despre cele întâmplate la Auschwitz sau reflectez asupra subiectului, sunt prezente furia, neputinţa şi moartea; niciodată supravieţuirea. Paradigma supravieţuirii caracterizează pesemne istoria şi strategia societăţii de după război. Povestea celor din Sonderkommando (detaşamente din care face parte şi Saul Auslander) este povestea morţii, cea din care nu există nici o scăpare. Mi-aş dori ca în clipa în care se aşează pentru a urmări filmul, spectatorului să-i fie imposibilă folosirea preconcepţiilor în felul în care i-ar fi de altfel comod să o facă.”

O spun în cel mai categoric mod: în cazul meu, lui Nemes i-a reuşit din plin planul.

Ideea tânărului regizor de a distribui în film actori neconsacraţi este şi ea strălucită. Mă consider un adept fidel al teoriei conform căreia cu cât sunt mai cunoscute feţele protagoniştilor, cu atât scade credibilitatea scenariului, chiar dacă succesul de casă ar putea fi oarecum periclitat.

Să fi stat oare considerente de acest gen la baza refuzului unora (chiar din Israel, printre alţii) de a finanţa realizarea?

Mă aflu departe de a-mi face iluzii privitoare la efectele pe care un film, sau o carte ca „Fiul lui Saul” le-ar putea avea asupra opiniei publice occidentale sau cea din Europa Răsăriteană (mă gândesc mai ales la ţări în care Holocaustul a fost şi este privit ca un fapt divers).

Proporţiile pe care le-a luat antisemitismul în ultima vreme, de ambele părţi ale vechiului zid, nu par nicidecum dătătoare de speranţă. Alte ziduri au fost, între timp, ridicate.

Dacă ar mai trăi, fiul lui Saul nu ar duce o viaţă lipsită de griji şi multe, prea multe, îndoieli.

George Farkas